A adormit Moscova anului 1951. Strada Serpuhovka s-a golit de lume, aleea noastră e liniștită. Doar din când în când, pe trotuar, se aude târșâitul pașilor unui trecător întârziat – în acei ani nu-ți era teamă să mergi noaptea pe stradă. Și apartamentul nr. 26 s-a cufundat în liniște… După peretele subțire respiră cu dificultate unchiul Osia Ștokman, sunt deja câțiva ani de când el nu se poate împăca cu moartea soției sale, Maria Iurievna. S-au astâmpărat și copiii familiei Petuhov, părinții acestora – el tehnician și soția angajată la o tipografie de materiale muzicale – dorm într-un pat înalt cu capete strălucitoare, încăpător cât pentru o persoană și jumătate. Și la noi e liniște. Eu visez deja demult, torcând de plăcere… La picioarele mele doarme pisicuța Kapa… A adormit repede și Andrei. Venise mai târziu, fie însoțise „obiectul” atenției sale după repetiții, fie mai rămăsese pe la vreun prieten, mamei nu-i spune nimic. Bunica adormise și ea pe canapeaua ei de lângă șifonier. Făcuse ordine înainte de culcare, și-a spus rugăciunea de seară și acum doarme pentru ca mâine să trăiască o nouă zi din viața sa lipsită de bucurii. Iar pentru mama de-abia acum începe timpul său… Timpul care îi aparține doar ei, pe care nu trebuie să-l împartă cu nimeni și nimic. Acest obicei de a zăbovi nopțile i s-a format încă din vremea când noi eram mici. Numai noaptea târziu putea și ea să stea liniștită la masă după ce ne adormea pe noi și termina cu treburile. Doar în plină noapte putea să răspundă la scrisori, să citească și, așteptându-l pe tata, să se pună în pat. Acum, tata de mult nu mai este cu ea… Copiii au crescut și nu-i mai aparțin în întregime… Și doar acest timp nocturn, liniștit, este avuția ei nemărginită! Și pentru ea nu mai contează că ceasul va suna la ora șase dimineața – la șapte începând tura la tipografie…