„Hoffmanniana” de Andrei Tarkovski | Partea I

HOFFMANN

Razele asfințitului curg în pivnița cu tavanul boltit, vopsit în alb. Masa întunecată de stejar, lustruită de coatele celor care stau mereu la ea, e acoperită de băltoacele punch-ului răcit, în care se reflectă întunecata lumină a zilei mohorâte. Judecând după glasurile molcome, vizitatori sunt puțini. În jurul mesei din fața ferestrei, obosiți, mișcându-se la propriu în surdină, stau camarazii de pahar. Este fără puteri. Plecându-se adânc în fața vinului curs pe masă, el ascultă glasurile lor îndepărtate, suferinde, rare, fără sens, cu pauze, prăvălindu-se peste materialul conversației… Sunt răni adevărate.

Cineva îl duce în caretă. O legănare ca de valuri. Mâinile cuiva îl țin de umeri. Careta, fără zgomot, ca o amețeală, înoată pe poarta largă, de unde se ridică încet, asemenea fumului din hornul căminului, pentru ca să stea iarăși, fără vlagă, la masa udă, în compania adoratorilor șterși, lipsiți de lumină, ce-l cinstesc cu vorbe nespuse… Lipsesc lumânările.

El merge prin razele curate ale asfințitului, pe la marginea orașului, pe lângă copaci și ziduri de piatră, în crăpăturile cărora clipește pustiul câmpurilor și munților îndepărtați, acoperiți de pădure. El vede spațiul înconjurător ba foarte aproape, „chiar în fața ochilor”, ba departe, peste întinderea pustie întunecată de apropierea nopții. Ba aproape, ba departe… un adevărat pendul gravitațional se leagănă în conștiința sa, transformându-l ba într-un „pitic”, ba într-un „uriaș”… De departe se aude un sunet, asemenea celui de la teatru, când sala se umple înainte de începerea spectacolului: glasuri înfundate, acorduri de instrumente… Aceste sunete muzicale se aud parcă aduse de vânt – ba aproape, ba mai departe, ca niște adevărate valuri ale mării; sunete pe care vântul le duce și le învârte până când nu mai rămâne nimic în afară de strigătele pescărușilor sau de glasul ascuțit și îndepărtat al unui fagot.

Îl doare spatele… Proasta, obișnuita, istovitoare a craniului durere. Simte nevoia să se oprească, să se aplece, să se ardă cu o ascuțită, dureroasă și nefirească pentru un om normal plecăciune. Se oprește pe pajiștea aflată la porțile orașului acoperite de soc, unde florile de un galben-pal strălucesc în întuneric împrăștiind o sufocantă, mortuară aluzie la miros. Se culcă pe spate. Își strânge genunchii la piept. În iarba întunecată se văd albul gulerului și al manșetelor, ude de vin. Nu departe, în umbra aleii, lângă copacii ce-și leagănă neauzit vârfurile, cineva se oprește… În întuneric se zărește strălucitor un tul de pălărie… Sub ea, o față trasă, cu privire neagră, pătrunzătoare, se artă.

– Ce chip cunoscut! Cine e? – se auzi.

Hoffmann se ridică de pe pământ și merge prin noapte spre alee, către umbra acestui cunoscut-necunoscut care-l așteaptă… Dar în acel loc nu-i nimeni!