Scenariul „Hoffmanniana”, după viața și opera scriitorului romantic german E. T. A. Hoffman, a fost scris prima data de Tarkovski în anul 1974, în vară, și a fost o comandă din partea studiourile estone Tallinnfilm. Solicitarea a fost onorată de marele artist în speranța unei colaborări fructuoase, dar studioul s-a trezit în imposibilitatea de a găsi un regizor profesional să materializeze proiectul. Întrucât s-a dorit mult acest lucru, în anul 1976 este trimis la Moscova, unde majoritatea filmelor lui Tarkovski au fost filmate și aprobate, în speranța realizării în peliculă de însuși Tarkovski, doar că nici aici acest lucru nu s-a putut, nefiind aprobat de autoritățile sovietice. Peste 10 ani, în anul 1984, pe când Tarkovski se afla în Occident, a fost reluată această muncă grație prietenului Isa Olschan, regizor de film documentar, regizor de teatru și promotor de artă în Vest. Acesta l-a ajutat pe Tarkovski să aplice pentru o bursă la Departamentul de Schimb Academic German (DAAD), care asigura burse speciale și găzduire pentru artiștii străini ce doreau să lucreze în Berlinul de Vest. Tarkovski a aplicat pentru bursă în calitate de cetățean sovietic, pentru a lucra, a revizui și a finaliza scenariul „Hoffmanniana”. Viața lui Tarkovski în Occident, nedorită decât pentru lucru de acesta, aparent a fost una ce deschidea multe posibilități în țări diferite. Trei luni mai târziu, în luna iunie, aplicația a fost acceptată și Tarkovski a fost nevoit să se întoarcă în Berlinul de Vest pentru a depune textul scenariului final și alte acte. În introducerea „Hoffmannianei”, datată și semnată la 13 iunie 1984, Tarkovski declara: „Am scris Hoffmanniana cu mulți ani în urmă, dar acum nu mă mai mulțumește… Intenționez să schimb dialoguri și atmosfera unor scene în relație cu caracterul locațiilor descrise. Decizia de a face aceste schimbări a fost inspirată în timpul șederii mele în Germania, în primăvara acestui an.” Tarkovski a primit bursa pentru a lucra la scenariu și un apartament în oraș pentru șase luni. A sperat să fie un prim pas pozitiv în realizarea filmului său despre E. T. A. Hoffmann și a aplicat mai târziu pentru finanțarea filmului. Dar germanii s-au dovedit a nu fi interesați de filmul său… Comisia Federală Germană de Finanțare a Filmului a refuzat orice finanțare deoarece: „filmul nu este un succes comercial promițător!”
HOFFMANN
Razele asfințitului curg în pivnița cu tavanul boltit, vopsit în alb. Masa întunecată de stejar, lustruită de coatele celor care stau mereu la ea, e acoperită de băltoacele punch-ului răcit, în care se reflectă întunecata lumină a zilei mohorâte. Judecând după glasurile molcome, vizitatori sunt puțini. În jurul mesei din fața ferestrei, obosiți, mișcându-se la propriu în surdină, stau camarazii de pahar. Este fără puteri. Plecându-se adânc în fața vinului curs pe masă, el ascultă glasurile lor îndepărtate, suferinde, rare, fără sens, cu pauze, prăvălindu-se peste materialul conversației… Sunt răni adevărate.
Cineva îl duce în caretă. O legănare ca de valuri. Mâinile cuiva îl țin de umeri. Careta, fără zgomot, ca o amețeală, înoată pe poarta largă, de unde se ridică încet, asemenea fumului din hornul căminului, pentru ca să stea iarăși, fără vlagă, la masa udă, în compania adoratorilor șterși, lipsiți de lumină, ce-l cinstesc cu vorbe nespuse… Lipsesc lumânările.
El merge prin razele curate ale asfințitului, pe la marginea orașului, pe lângă copaci și ziduri de piatră, în crăpăturile cărora clipește pustiul câmpurilor și munților îndepărtați, acoperiți de pădure. El vede spațiul înconjurător ba foarte aproape, „chiar în fața ochilor”, ba departe, peste întinderea pustie întunecată de apropierea nopții. Ba aproape, ba departe… un adevărat pendul gravitațional se leagănă în conștiința sa, transformându-l ba într-un „pitic”, ba într-un „uriaș”… De departe se aude un sunet, asemenea celui de la teatru, când sala se umple înainte de începerea spectacolului: glasuri înfundate, acorduri de instrumente… Aceste sunete muzicale se aud parcă aduse de vânt – ba aproape, ba mai departe, ca niște adevărate valuri ale mării; sunete pe care vântul le duce și le învârte până când nu mai rămâne nimic în afară de strigătele pescărușilor sau de glasul ascuțit și îndepărtat al unui fagot.
Îl doare spatele… Proasta, obișnuita, istovitoare a craniului durere. Simte nevoia să se oprească, să se aplece, să se ardă cu o ascuțită, dureroasă și nefirească pentru un om normal plecăciune. Se oprește pe pajiștea aflată la porțile orașului acoperite de soc, unde florile de un galben-pal strălucesc în întuneric împrăștiind o sufocantă, mortuară aluzie la miros. Se culcă pe spate. Își strânge genunchii la piept. În iarba întunecată se văd albul gulerului și al manșetelor, ude de vin. Nu departe, în umbra aleii, lângă copacii ce-și leagănă neauzit vârfurile, cineva se oprește… În întuneric se zărește strălucitor un tul de pălărie… Sub ea, o față trasă, cu privire neagră, pătrunzătoare, se artă.
– Ce chip cunoscut! Cine e? – se auzi.
Hoffmann se ridică de pe pământ și merge prin noapte spre alee, către umbra acestui cunoscut-necunoscut care-l așteaptă… Dar în acel loc nu-i nimeni!