Înainte de toate, doresc să felicit revista cu prilejul celei de-a zecea aniversări și vă mulțumesc pentru interesul față de gândurile, foarte modeste, pe care le-aș putea exprima în paginile sale cu această ocazie. Din păcate, nu am văzut suficient de multe filme franțuzești până acum pentru a fi în măsură să apreciez valoarea reală și obiectivă a cinematografiei contemporane din Franța. Singurul lucru la care m-aș putea aventura ar fi să exprim câteva observații bazate pe anumite impresii pe care mi le-au lăsat anumite filme.
Nicio formă de artă nu are posibilitatea de a se folosi de însăși legile vieții pentru a povesti viața în sine așa cum o are cinematografia. Într-un anumit sens, patetismul cinematografiei este tocmai această pretenție la dreptul de a încarna forma experienței umane. În numele căutării „timpului pierdut”, spectatorul se condamnă la o izolare într-o sală obscură timp de două ore, iar aceste două ore pot deveni pentru el două ore de experiență proprie, două ore din viața sa – dacă filmul este bun. De aici decurg atât responsabilitatea față de spectator, cât și necesitatea unui calm divin din partea autorului, al cărui film nu are dreptul să ia forma unei ficțiuni subiective, căci, numaidecât, ar deveni eterogen, străin pentru sufletul spectatorului. Natura – autorul vieții – este impasibilă și trebuie ca serenitatea sa nobilă să fie imitată. Temperamentul autorului – constă în tendința de a păstra această impasibilitate; nicidecum în faptul de a-și manifesta neliniștea arătând un interes parțial.