„Zborul la Chișinău” de Alexandr Gordon

Primăvara l-am sunat pe Andrei și i-am povestit ce mai fac și ce dificultăți întâmpin cu scenariul. Am văzut că Gheorghe Malarciuc și-a epuizat resursele, iar eu nu puteam să-l ajut cu nimic. În special nu îmi convenea finalul. Andrei a răspuns: „Du materialul filmat la Moscova și vom vedea, poate o să ajut cu ceva!”

Am venit. Andrei a parcurs materialul și a citit scenariul. Materialul l-a evaluat ca mediocru, iar scenariul ca „ceva oribil”, aceasta a fost expresia lui preferată. În afară de asta, îi plăcea cuvântul „monstruos”. A spus că va ajuta cu scenariul, însă ceva mai târziu, căci acum este ocupat – face corecturi la „Rubliov”. Ne-a sfătuit să completăm unele scene, ca de exemplu, cea în care Lazo, riscându-și viața, salvează grâne dintr-o magazie arzândă. A mai recomandat să filmăm mai detaliat episodul „Trenul celor spânzurați” bazat pe un fapt real de pe vremea războiului civil și ne-a convins să nu ne fie teamă de viitoarele reproșuri în legătură cu cruzimea și cu naturalismul – etichete îngrozitoare ale anilor respectivi, cu care s-a confruntat când a lansat „Andrei Rubliov”.

 

1 / 4

- +

În iulie, Andrei s-a eliberat în sfârșit de muncă. De această dată, l-am văzut foarte schimbat. A slăbit, s-a scofâlcit… A spus că „Goskino” l-a chinuit cu corecturile la „Rubliov”, că lui nu-i păsa de nimic și că nici nu a venit la ultima valorizare a peliculei de către consiliul artistic. Voiam să mergem la Chișinău, am luat un bilet de avion și am mers la Vnukovo, dar  am întârziat… În fața noastră se îndepărta scara de la avion! Ni s-a strecurat un gând despre un semn rău… În afară de noi a întârziat pentru zbor și o doamnă tânără care venise de undeva din Siberia. Lui Andrei i s-a făcut milă de ea și am mers toți trei la mine. Marina (soția mea și sora lui Andrei) s-a bucurat de apariția noastră neașteptată și am petrecut seara într-o atmosferă liniștită, domestică.

A doua dimineață am venit din nou la Vnukovo. Avionul a decolat, a luat altitudine, iar Andrei s-a liniștit repede pe scaun… Ațipea, tresărea și iarăși ațipea. Îi vedeam fața obosită și nervoasă. De foarte aproape. Așadar, ieri am intuit corect cât de tare vrea să schimbe ambianța, să dea uitării, să scape de îngrijorări. Se părea că lupta disperată pentru „Andrei Rubliov” s-a terminat… În decembrie 1966 a avut loc premiera la Sala Albă a Uniunii Cineaștilor. Totodată, filmul a rămas pe raft! Publicul nostru nu a avut voie să îl vadă, iar între timp filmul a fost vândut firmei franțuzești Gomon – enigmă de o ipocrizie de necrezut.

Puțini au vizionat „Rubliov”, dar au fost stârnite zvonuri: filmul este genial, regizorul este un geniu! Cuvântul „geniu” este des utilizat în zadar. În această ordine de idei, amintindu-ne de Jean-Paul Sartre, acesta a spus că a fi geniu nu este un dar, ci un drum ales în condiții disperate.

Aflându-mă departe, la Chișinău, nici nu îmi puteam imagina vâlva produsă în jurul lui „Rubliov”. După mulți ani, citesc materialele acelei perioade – stenogramele valorizării filmului, pline de neînțelegere și atacuri la adresa acestuia. Aș vrea să citez câteva documente de partid, tendențioase și ignorante:

„Concepția ideatică este greșită, coruptă și are caracter antipopular. Poporul nu a suferit, nu a îndurat și nu a tăcut, ca în film, iar revoltele se iveau una după alta. Filmul umilește demnitatea omului rus, îl transformă într-un sălbatic, aproape într-un animal. Posteriorul pictat al bufonului arată ca un simbol al nivelului la care cultura a fost accesibilă pentru popor. Filmul acționează împotriva noastră, împotriva poporului, istoriei și politicii partidului în domeniul artistic.” (Extras din stenograma ședinței Biroului Consiliului Artistic despre peliculele „Andrei Rubliov” și „Asia Kliacina”. 31 mai 1967. Arhiva Concernului Cinematografic „Mosfilm”.)

Această campanie a fost începută după vizionări la Comitetul Central în cadrul Comisiei ideologice, în redacția revistei „Pravda” de către P. N. Demicev. Desigur că atunci, Demicev nu a bănuit că după câțiva ani va trebui să-și schimbe orientarea cu o sută optzeci de grade și să dea ordinul să se lanseze filmul pe ecrane.

„A da o publicitate amplă, a vinde în străinătate cât mai mult este avantajos din punct de vedere politic.” (Din articolul lui V. Motîl întitulat „Golgota lui Andrei Tarkovski”, „Cultura sovietică”, 30 septembrie 1989.)

Dar deocamdată pelicula a fost ascunsă. În data de 7 februarie 1967, Tarkovski îi scrie președintelui comitetului A. V. Romanov. El nu este de acord să introducă noi corecturi și menționează hărțuirea de mai mulți ani, care a început de pe vremea „Copilăriei lui Ivan”. Acesta notează: „Senzație de hărțuială și deznădejde, cauzată de o listă absurdă de corecturi menite a distruge tot ce am făcut timp de doi ani.” (Scrisoarea lui A. Tarkovski pentru președintele Comitetului Cinematografic A. V. Romanov. Arhiva Concernului cinematografic „Mosfilm”.)

 

1 / 4

- +

1.

2.

3.

4.

În data de 31 mai 1967 Consiliul artistic al Mosfilm se adună din nou. Tarkovski nu vine la ședință, se zvonește că s-a îmbolnăvit. Diplomat, profesorul Mihail Ilici Romm îi ia apărarea lui Andrei: „Îl cunosc pe Tarkovski de mulți ani, îl cunosc de la momentul examenelor de admitere. Este o persoană nervoasă, chiar de la admiterea VGIK a fost într-un fel traumatizat și i s-a acordat multă atenție pentru a-l liniști. Este o perioadă foarte vulnerabilă, foarte creativă. Dacă a auzit această listă de cerințe, înțeleg de ce s-a îmbolnăvit, înțeleg de ce nu poate fi găsit, deoarece o declarație cum că tot ce s-a investit într-un proiect nu este așa cum trebuie este ucigătoare pentru un artist. Au trecut atâția ani de lucru – din anul 1961 – o bucată bună de viață!”

Bineînțeles, „traumatizarea și vulnerabilitatea” au fost accentuate de Romm pentru a justifica absența lui Andrei. În realitate, lovitura a fost extrem de puternică. Atât de puternic îi loveau pe cei mai merituoși. Așa i-au lovit pe: Meierhold și Șostakovici, așa i-au distrus pe Țvetaeva, Mandelștam și Platonov. Așa l-au lovit pe Eisenstein pentru „Lunca Bejin” și cel de-al doilea episod al lui „Ivan cel Groaznic”. Pe vremea lui Stalin, pentru asemenea lucruri puteai să ajungi la închisoare. Iar cât despre cinematograf, ai fi îndată înlăturat, precum Eisenstein. Până acum Andrei nu s-a confruntat cu o atitudine ca aceasta. El a fost convins că a filmat o peliculă remarcabilă. Trauma a rămas pe viață, a fost adâncă și nu s-a mai vindecat.

Iar acum eu și cu Andrei zburăm la Chișinău. Mă uit la fața lui – așa de devreme a început să se acopere de o rețea de riduri, așa de mult a îmbătrânit. Au avut loc complicații și în viața lui personală. Maria Ivanovna (mama sa) și Marina știau că dispare undeva de acasă și nu se știe unde înnoptează. Au apărut și pe urmă s-au confirmat zvonuri că el trăiește cu o angajată de la Mosfilm, Larisa Kizilova, care a lucrat ca asistentă a regizorului la „Andrei Rubliov”. Aceasta a intrat în viața lui. Andrei și-a părăsit familia, îl întâlnea rar pe fiul său și se ferea de rude și de prieteni. A băut mult. Se părea că el înțelegea că face o greșeală uriașă și de aceea se chinuia. La aeroportul din Chișinău am fost întâmpinați cu flori! Andrei mulțumea, zâmbea, dar privirea lui era pătrunzătoare și câteodată neîncrezătoare… În camera lui erau vin, coniac și o vază cu fructe. Neatingându-se de nimic, a mers de îndată la culcare. Dimineața următoare l-am dus pe Andrei acasă la scenaristul Malarciuc, a vrut să îl cunoască în primul rând. Spre oroarea mea, noii prieteni au făcut cunoștință timp de trei zile și au băut nouăsprezece sticle de coniac! După care l-am condus pe Andrei la hotel unde a dormit din nou. Discuțiile cu Andrei l-au impresionat pe scriitorul moldovean. Malarciuc a fost cucerit de farmecul personalității sale și, nu în ultimul rând, de priceperea sa la băut! În consecință, am obținut o procură nelimitată pentru toate corecturile viitoare ale scenariului. Tarkovski s-a apucat de scenariu! Mi s-a părut că, concentrându-se asupra lucrului, a început să se liniștească! Însă nu pentru mult timp. Cineva a spus că trebuie să meargă la aeroport să întâmpine o doamnă. „Doamne, – m-am gândit, – numai o doamnă ne mai lipsea! Și așa este epuizat până la limită!” Andrei s-a întors la hotel cu o femeie tânără care a stat cu el aproape tot timpul cât a trăit la Chișinău. Cât de mult nu am vrut ca cineva să îi distragă atenția de la lucru. Dar el începuse deja să lucreze, și a lucrat serios, ca un profesionist. Ce lucru extraordinar! Se uita ore întregi la materialul filmat, discuta cu mine în privința acestuia și completa scenariul cu scene noi!