Într-o chilie nu prea mare doarme un călugăr. E noapte cu lună plină, iar umbre clare se plimbă pe podea şi pereţi. De-odată se aude o bătaie, dar nu în uşă, ci în tavanul chiliei! Călugărul tresări! Brusc, deschise ochii şi auzi un zgomot puternic dincolo de geamuri! Vântul sufla cu putere în toate direcţiile! Speriat, călugărul îşi duse palmele peste față, dar cineva îl strânse cu putere de încheietura mâinii! Tremurând tot, deschise ochii! În faţa lui era Iisus! Acesta îl ţinea de mână! Călugărul spuse ceva în șoaptă, dar buzele lui se mişcau fără ca vreun cuvânt să prindă glas! În acea clipă, un fulger neînsoțit de zgomot apăru de nicăieri şi lumină chilia! Călugărul căzu pe spate! Afară, dincolo de fereastră, se aşternu liniştea, iar pe cer se ivi luna… Călugărul se ridică şi se aşeză pe pat, lăsându-şi picioarele goale pe podea. Nu se putu linişti mult timp! Speriat, se sculă și îşi puse apă din urcior și bău o cană dintr-o răsuflare.
Dincolo de pereții mănăstirii se vede o poiană cu iarbă aspră pe care se înălță măslini argintii. Aici este răcoare de la râul ce curge în apropiere. Mai departe, spre linia orizontului, se întinde o câmpie uscată scăldată acum de răsăritul soarelui și înconjurată de munţi roșiatici. Doi oameni stau pe iarbă. Unul este uscăţiv cu trăsături aspre, celălalt dimpotrivă gras, trăsăturile fine aproape că-l făc să pară un om bun la suflet. Uscăţivul se numește Dekker, iar grasul Klaf.
– Ce faceți, dormiți?! strigă uscăţivul, ridicându-se într-un cot.