Într-o chilie nu prea mare doarme un călugăr. E noapte cu lună plină, iar umbre clare se plimbă pe podea şi pereţi. De-odată se aude o bătaie, dar nu în uşă, ci în tavanul chiliei! Călugărul tresări! Brusc, deschise ochii şi auzi un zgomot puternic dincolo de geamuri! Vântul sufla cu putere în toate direcţiile! Speriat, călugărul îşi duse palmele peste față, dar cineva îl strânse cu putere de încheietura mâinii! Tremurând tot, deschise ochii! În faţa lui era Iisus! Acesta îl ţinea de mână! Călugărul spuse ceva în șoaptă, dar buzele lui se mişcau fără ca vreun cuvânt să prindă glas! În acea clipă, un fulger neînsoțit de zgomot apăru de nicăieri şi lumină chilia! Călugărul căzu pe spate! Afară, dincolo de fereastră, se aşternu liniştea, iar pe cer se ivi luna… Călugărul se ridică şi se aşeză pe pat, lăsându-şi picioarele goale pe podea. Nu se putu linişti mult timp! Speriat, se sculă și îşi puse apă din urcior și bău o cană dintr-o răsuflare.
Dincolo de pereții mănăstirii se vede o poiană cu iarbă aspră pe care se înălță măslini argintii. Aici este răcoare de la râul ce curge în apropiere. Mai departe, spre linia orizontului, se întinde o câmpie uscată scăldată acum de răsăritul soarelui și înconjurată de munţi roșiatici. Doi oameni stau pe iarbă. Unul este uscăţiv cu trăsături aspre, celălalt dimpotrivă gras, trăsăturile fine aproape că-l făc să pară un om bun la suflet. Uscăţivul se numește Dekker, iar grasul Klaf.
– Ce faceți, dormiți?! strigă uscăţivul, ridicându-se într-un cot.
– Nu, răspunse Klaf, fără să deschidă ochii. Așa îmi este mai ușor să gândesc! Adevărul este că dacă problema e prea grea se mai înâmplă să adorm!
– Bine, dar problema omenirii cu destinul său e oare o chestiune dificilă?! întrebă Dekker, mușcând dintr-un fir de iarbă. După mine, e destul de clară povestea! Vă amintiți în Apocalipsă?
– Mi se pare că sunteţi peste măsură pasionat de filozofie! spuse Klaf. Preocuparea aceasta dă inevitabil naștere pesimismului!
– Să știți că este exact invers! Pesimismul dă naștere filozofiei! Ce dată e azi?! Până la sfârşitul secolului al XIX-lea mai sunt şapte luni?! Nu este acesta un motiv suficient pentru a fi pesimist?!
– „Fin de siècle”! Aici este un întreg sistem! zâmbi Klaf. Sfârşitul secolului, ziceți?!
– Zilele astea am răsfoit niste ziare vechi, spuse Dekker. Peste tot aceleaşi speranţe prostești, acelaşi optimism nestăvilit, o credinţă absurdă în om, în dumnezeu, în societate, în ştiinţă… În sfârșit, şi în ştiinţă! Nu râdeţi! Fenomenul că am schimbat cinci universităţi şi că am fost obligat să mă adăpostesc aici explică faptul că ştiinţa a devenit un subiect trainic şi profitabil, iar omul de ştiinţă un membru respectat al societăţii! Iată de ce a năvălit în ştiinţă mediocritatea!
– Un asemenea laborator, ca cel de aici, nu găsiți nicăieri! Nici la universitățiile dvs.! spuse Klaf.
– Haideţi mai bine să vorbim despre „statistică”, asta calmează nervii! V-aţi gândit vreodată la ceea ce au oferit științei secolele precedente, în comparație cu al nostru?! Să o luăm de la zero?! De la perioada sălbăticiei?! Poftiți, întrebuinţarea focului – unu la mână, compasul – doi la mână, maşina cu aburi – trei la mână… Telescopul, barometrul şi termometrul… Tiparul, cifrele arabe… Bazele electricităţii… Praful de puşcă… Alfabetul… Ah, era să uit, roata! Roata!
– Legile gravitaţiei, adăugă Dekker.
– Legile lui Kepler, spuse Klaf.
– Calculul diferenţiat, înţelegerea mecanismelor de circulaţie a sângelui, demonstrarea limitelor vitezei luminii, dezvoltarea geometriei, încheie Dekker.
– Şi asta-i tot! spuse Klaf. Iată cele mai importante descoperiri ale tuturor timpurilor! Haideți să vedem ce ne-a dat secolul al XIX-lea! Calea ferată… Vaporul cu aburi… Telegraful electric… Telefonul… Chibriturile… Iluminatul cu gaz, iluminatul electric… Fotografia, fonograful…
– Razele Roentgen, analiza spectrală, substanțele anestezice, îl întrerupse Dekker.
– Legea conservării energiei… Mijloacele de determinare a vitezei luminii… Demonstrarea prin experimente a rotației Pământului… Descoperirea meteoriţilor şi teoriei meteoriţilor, continuă Klaf.
– Descoperirea existenţei epocii de gheaţă, teoria evoluţiei organismelor, teoria celulară şi embriologia, funcţia leucocitelor, spuse Dekker.
– Un raport de 3:2! spuse Klaf. Confirmarea optimismului istoric prin statistică!
– Da, da! rânji Dekker. „Omul pe măsură ce evoluează se desăvârșește!”
– Nu sunteţi de acord?! întrebă Klaf.
– Eu înclin mai degrabă spre empirism decât spre cunoaşterea teoretică, din această cauză nu cred în propăvăduiri în general! „Ei beau vin pe ascuns, dar cu glas tare propăvăduiesc apa!” Asta o spune Heine.
– Printre aceştia sunt şi oameni sinceri!
– Ei sunt cei mai periculoşi! spuse Dekker. Ce ar putea fi mai înfricoșător decât niște greșeli oneste?!
– În ultimul timp, spuse Klaf, noaptea se vede lumină la fereastra dvs. Dormiţi cu lumânări?
– Iadul, păcatul, revelația din sufletul Sfântului Ioan, toate acestea au apărut noaptea, în nopţile nedormite! Dar e suficient să te întinzi pe pământ, să te uiţi la cer, şi cel mai teribil lucru devine hazliu! Viaţa noastră devine veşnică, iar pacea durabilă! Dekker se întinse pe spate cu mâinile sub cap și privi cerul albastru și limpede! Răsuflând adânc, zâmbi!
Undeva în mănăstire, O. Grigorius îl spovedise pe novice. Spovedania lui fusese scutită de ritualuri şi arăta ca o discuţie între un om bătrân și un tânăr – cel din urmă având un soi de încredere oarbă în cel bătrân. Lângă ei, pe pereţii de un alb imaculat, atârnă două gravuri de Rafael şi între ele un crucifix. În apropiere, pe măsă, se vede o Biblie legată în piele veche, iar pe pervaz stău despărțite câteva ghivece cu flori.
– În timpul vecerniei, spuse cu amărăciune novicele, am simţit o bucurie pe care nu am mai simțit-o de foarte multe vreme! Iar când am ieşit în curte am simţit iar o frică! Ştiam că nu voi putea să adorm şi am început să citesc. Dar nu mi-am găsit liniștea în scriptură. Din când în când chiar eram agitat! M-am simţit atât de obosit încât am lăsat cartea şi m-am culcat, dar nu am reușit să adorm. După un timp, am auzit deasupra capului o bătaie, apoi s-a auzit un zgomot şi am simţit că tremur! În jur era atâta zgomot ca şi cum mai multe vânturi băteau împreună! Imediat, cineva m-a prins de încheietura stângă şi mă ţinea strâns! L-am privit şi l-am recunoscut! Era El! Iisus! A vorbit cu mine, dar despre ce nu îmi amintesc! Și nici ce s-a petrecut mai departe nu-mi amintesc! M-am trezit stând așezat pe pat! Tremuram, m-am gândit chiar că aș fi bolnav! Nimic din ceea ce a vorbit El cu mine nu pot să-mi amintesc… Asta e cel mai rău!
– Filip, spuse O. Grigorius după o scurtă tăcere, tu crezi în mine?!
– Vă iubesc, părinte! răspunse Filip.
– Atunci, ascultă-mă!
Bătrânul se apropie de raft, luă o carte, o deschise şi citi o descriere a vedeniei omului despre care i se povestise…
– Este biografia lui Bohm. Ai împrumutat cartea asta de la mine? întrebă O. Grigorius.
– Da.
– Tot ceea ce mi-ai povestit acum ai citit aici!
– Nu, spuse Filip.
– Ceea ce mi-ai povestit nu este adevărat! spuse ferm şi rar O. Grigorius.
– Cum să nu fie adevărat?! Fixându-l, Filip își privi mentorul uluit.
– Nu e interzis să minţi! Dumnezeu a dat pofta celor lacomi! Du-te, voi face tot ceea ce pot pentru a te ajuta! O. Grigorius îl binecuvântă pe Filip, iar acesta înclinându-se îi sărută mâna.
O. Grigorius şi stareţul mănăstirii O. Martin, un om cu umerii laţi și fața osoasă de ţăran, merg pe cărare pe iarba uscată și arsă. Este o amiază albă şi fierbinte.
– Nu vă supăraţi dacă încep discuţia aici, întrebă stareţul. Pentru asta v-am rugat să veniți cu mine de fapt…
– Vă ascult, spuse O. Grigorius.
– Am primit răspuns la lucrarea dvs. și la scrisoarea anexată acesteia, a spus starețul. Nu vă aprobă şi sunt nemulţumiţi întru totul de dvs.
– Nu mă nelinişteşte soarta mea, spuse O. Grigorius. Este amenințată sfințenia creştinătăţii… În ochii multora, crucea, nu fără motiv, este transformată într-un simbol al lăcomiei! Trebuie să salvăm credinţa, dar dvs. vă salvaţi puterea! Biserica a încetat să mai iubească omul! Trebuie să înceapă să îl iubească din nou! Biserica nu poate exista dacă e îngăduitoare cu cei pe care Iisus i-a alungat din templul transformat de negustori în bazar! Fie ca într-un moment de rătăcire sufletească mulţi să caute salvarea în raționalism și ştiinţă… Noi, însă, trebuie să aşteptăm până când, obosiţi şi dezamăgiţi, oamenii ne vor chema din nou! Şi ne vor chema! Cred asta pentru că omul e lipsit de apărare!
– Vă referiți la catacombe?! întrebă stareţul cu ironie.
– Dacă e nevoie ne întoarcem și la catacombe! exclamă cu ardoare O. Grigorius.
– Vă înţeleg mânia! Aţi trăit vreme îndelungată ca un pustnic… Dar cum să amestec sinceritatea dvs. cu denunțul pe care l-ați făcut la adresa mea, cum că am adăpostit în mănăstire alchimişti şi practicieni ai magiei negre!
– Le-aș călca laboratorul în picioare! spuse O. Grigorius cu o maliţiozitate neaşteptată.
– Doamne Dumnezeule, cum v-au licărit ochii a cruzime! spuse stareţul. Nu mai suntem în secolul al XVI-lea! Ce catacombe?! Cum catacombe?! Auziți, catacombe! Trebuie să trăim în lumea din care facem parte!
– În ziua de astăzi sunt puţini cei care au o credinţă liniştită şi modestă, continuă O. Grigorius. Chiar şi propriile viziuni sunt luate din cărţi şi nu sunt o dovadă a credinţei, ci a nebuniei! A materialismului şi a mândriei! Aceeași situație este şi în mănăstirea noastră. Umilinţa, disciplina militară şi mâncarea proastă pot naşte printre călugări numai reverii despre mândrie şi răutate!
– Metoda noastră de educare, spuse sec şi aproape cu ostilitate stareţul, presupune dorinţa de stăvilire a sinelui, abilitatea de limitare, abilitatea de a te modela, de a-ţi reprima gândurile! Credinţa este un sentiment care…
– Cel care se teme de Dumnezeu poate ajunge să-L urască! Focurile inchiziţiei au pregătit invazia actuală a ştiinţei şi a raţionalismului!
– Asemenea vorbe pot fi luate drept apostazii! spuse stareţul amenințător. Şi o parte dintre cei mai răzvrătiţi sunt cu atât mai mult sortiți excomunicării! Nu sunt sigur dacă influențați într-un mod corect mințile tinere! Ucenicul dvs. Filip…
– El este de o natură plină de aspirații, dar prea nevrotică şi impresionabilă! îl întrerupse O. Grigorius. „Putea să strălucească la fel ca un sfânt, dar nu strălucește!” Aceste cuvinte sunt exact pentru el! În astfel de firi ca a lui poate izbucni dorinţa materială! Ai milă de ei, Doamne! spuse el cu o neaşteptată rugăciune în glas. Miluieşte-i cât mai sunt ai noștri!
– Mă voi gândi la el, spuse stareţul înduioșat.
– Să ne ferească Dumnezeu, spuse O. Grigorius, dacă va ajunge să se îndoiască de credință!
Cei doi se apropie de o fântână. Lângă aceasta rânduri-rânduri de ţărani se adună… Pământul se vede crăpat de secetă. Un băietan cu pielea negricioasă adăpa un bivol dintr-un jgheab de lemn.
– Începutul începutului! spuse O. Martin. Priveşte-i, ei sunt izvorul credinţei!
– Aici cerul e mai aproape, spuse oftând O. Grigorius.
Aceștia îi iau din mâna tânărului găleata de piele şi îşi spală cu apa tulbure chipurile înfierbântate.
În trapeza bisericii se ia cina. La mesele lungi stau călugării și novicii, aceștia mâncând într-o linişte deplină. Pare că ar îndeplini un fel de ritual plictisitor… În faţa fiecăruia, pe câte o farfurie de lemn, stau o lipie şi o mână de arahide. Pe mese se văd ulcioare de lut pline cu apă. O. Martin şi O. Grigorius stau în capul unei mese şi beau apă în tăcere. Filip, fără să se atingă de mâncare, încearcă să întâlnească privirea lui O. Grigorius. Masa ia sfârșit. Se citește rugăciunea după care se ridică unul câte unul. Toți se apropie de covata de lemn şi după ce își clătesc farfuriile le aşază una peste alta. Filip iese împreună cu toți ceilalți fără să se fi atins de mâncare… Dekker stă pe pământ printre măslinii înalţi. Lângă el este o cuşcă mare plină cu broaşte care se târăsc şi săr unele peste altele! Vântul şuieră prin iarba uscată. În depărtări, vârfurile munţilor sunt acoperiți de nori.
– Profesore, unde aţi dispărut? se auzi glasul lui Klaf. Uşa era încuiată pe dinăuntru! Am bătut o jumătate de oră şi am crezut că aţi păţit ceva!
– Am ieşit pe fereastră! spuse Dekker. Voiam măcar puțin să scap de dumneata şi să fiu singur! Sunteţi un om util la muncă, dar uneori deveniţi nesuferit!
– Insomnii?! continuă Klaf. Presentimente apocaliptice?! Dar se pare că ați găsit soluția – să stați întins pe pământ şi să priviți cerul!
– Încetaţi cu bufoneriile! strigă deodată supărat Dekker.
– Nu sunt bufonerii, răspunse liniştit Klaf. Și eu de multe ori aplic metoda dvs.
– Înțelegeți o dată! spuse Dekker după o pauză. Suntem într-un impas… Împinse cu piciorul cuşca cu broaşte! Suntem la fel de departe de soluţia acestei probleme cum eram şi în urmă cu cinsprezece ani!
– Nu suntem pregătiți? Pur şi simplu, nu suntem pregătiţi?! Ne-am supraestimat propriile puteri? Poate că ar trebui să mergeți să vă odihniți și de asta să mă ocup eu…
Broaştele din cuşcă sunt neliniştite, formează un fel de roi ciudat, aproape că zboară toate în spațiul închis!
– Ocupați-vă, spuse Dekker cu indiferenţă, în timp ce se ridică… Ocupați-vă, eu m-am săturat să fiu așa-zisul „geniu” nerecunoscut! Râde dând din mână şi trăgându-şi cu greu picioarele se pornește către mănăstire… Brusc, se oprește. Cât am fost tânăr, înfierbântat şi persecutat, ţipă el de la distanţă, credeam că problema aceasta îşi poate găsi rezolvarea la intersecţia dintre fizică, biologie şi fiziologie… Dar acum, după cincisprezece ani de muncă grea şi meditaţie, am înțeles că e în zadar! Dragul meu, aici e nevoie de o sinteză mult mai cuprinzătoare! O sinteză a moralităţii şi cunoaşterii – a ştiinţei şi a moralităţii – a raţiunii şi a instinctului! Nu ştiu, poate cineva – cândva – va reuşi acest lucru, dar eu unul nu mai pot şi nici nu mai vreau! exclamă el deodată cu putere. Atât timp cât nu mai există credinţă în mine, am început, mirați-vă, să mă îndoiesc și de Dumnezeu! Cum de altfel am început să mă îndoiesc şi de Newton! Făuritorul acelui univers în care ştiinţa crede de două secole! Iată, sunt plin de îndoieli, dragul meu! Sunt mort! Mort, pricepeți?! Renunț la tot! țipă el cu glas ascuţit. Cu bine! Face o plecăciune ceremonioasă şi pornește iute peste câmp spre zidurile mănăstirii!
– Scuzați-mă, profesore! strigă alarmat Klaf, ajungându-l din urmă pe Dekker. Acesta îl luă de mână… Mi se pare că nu arătați prea bine astăzi! Nu știu cum de nu am observat asta imediat!
– Lăsați-mă! țipă Dekker, trăgându-și cu putere mâna. Aproape că o ia la fugă pe drum…
La ferestre atârnă covoare. În afară de profesor, în chilie mai este slujitorul, un călugăr de rang mai mic care se ocupă de curăţenie.
– Ce înăbușeală! spuse Dekker, desfăcându-și cămaşa.
– Vine ploaia! spuse călugărul.
– Ți se pare și ție că e înăbușeală? întrebă Dekker.
– Eu unul nu suport să muncesc la soare!
– Dar te plângi nu glumă! Acesta e capriciu! continuă Dekker. Îţi aminteşti, călugărule: „Străinii, dintre ei, începură să-și arate poftele și ședeau cu ei și fiii lui Israel și plângeau, zicând: «Cine ne va hrăni pe noi carne?!»” Dekker se repezi către masa unde stau aşezate multe cărţi cu însemnări și luă una… „Ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este înaintea ochilor noştri decât numai mana!”
Mai departe Dekker spuse: „Mana era ca sămânţa de coriandru şi înfăţişarea ei era ca înfăţişarea cristalului; poporul se ducea şi o aduna, o râşneau în râşniţe!” Dar tu?! Tu iubeşti pe Dumnezeu?
– E înspăimântătoare întrebarea dvs. spuse slujitorul.
– De ce e înspăimântătoare?! întrebă Dekker.
– Mi-e milă de dvs. Aveţi sufletul bolnav!
– Îţi mulţumesc! răspunse încet Dekker.
– Nu sunteţi iubit în mănăstire, O. Grigorius este un om bun, cumsecade, dar despre dvs. se aude că sunteți plin de răutate!
– Păcat ce se aude! spuse Dekker. Eu sunt un străin – și de ce să-i vorbeşti de rău pe străini? Ei vin şi pleacă. Dar voi, locuitorii permanenţi ai acestei lumi, oare nu picați nicicând pe gânduri? Ascultă, deschise o altă carte: „Priveşte, prietene, la lucrarea adevărată a acestei lumi creștine. Ei strigă într-adevăr către Iisus, singurul fiu la nevoie, dar tot ei îi uită învăţăturile şi viaţa ca niște prunci încăpăţânaţi care ignoră avertismentele! Iată, cad atât de mult pradă depravării, mândriei şi viciului! Unde vezi tu milă în această lume nemiloasă?!”
– Citiţi cărţi necurate! spuse slujitorul. Despre astfel de cărţi şi vorbeşte O. Grigorius! Dvs. nu iubiţi pe Dumnezeu! se înfricoșă el dintr-odată uimit de lucrul spus fără ca să își dea seama.
– Cum te cheamă? întrebă Dekker.
– Iacob, spuse călugărul.
– Și, nu te-ai certat niciodată cu îngerul?! Nu, Iacob?! Cară-te de aici! spuse Dekker neobişnuit de încet şi de rece. Spune-i superiorului să-mi trimită pe altcineva!
Iacob dispăru după uşă, Dekker luă cu putere covorul de lângă geam ridicând tot praful. Razele fierbinţi ale soarelui se revarsau în chilie. Profesorul sta cu capul pe spate. Pentru prima dată în ziua aceea faţa îi era calmă, dar destul de ciudată ca fața unui om care vorbește singur!
– „Cogito, ergo sum.” – „Cuget, deci exist!” A spus străinul Descartes! Cel care cugetă nu mai are nevoie de dovada existenţei! Ei bine, ideea originală este de fapt… Aici Descartes s-a împotmolit… Cui îi aparţine ideea iniţială? Unde se află ideea originală a lumii noastre? Cine a creat-o? Aici e fundătura care îi împiedică pe oameni să trăiască şi să creeze! Descartes a murit de pneumonie… A venit şi a plecat fără să-şi ducă la bun sfârşit munca… Acela care izbuteşte să-și înfăptuiască misiunea, poate înţelege ideea originală! Dar ce păcat că nu sunt eu acela și va fi altul! Ce păcat! Ah, ce păcat! Şi începu să plângă!
Filip plecă pe cărarea de munte în direcţia satului sărăcăcios ale cărui case sunt lipite de stânci. Ici-colo, printre pietre, sunt fire de viţă-de-vie uscate… Oameni negricioşi le prăşesc cu sapele. Lângă un pârâiaş secat stau câţiva bivoli care sunt doar piele și os… Aceștia ling molcom nisipul umed. În sat, într-o piaţetă micuţă, fusese ridicat un adăpost din scânduri cu o cruce. Se auzi că este cineva pe moarte.
– În care dintre case?! întrebă Filip speriat.
Muribundul are vreo treizeci de ani. El stă întins pe covor inconştient acoperit cu o pătură de cânepă. Întreaga sa familie: tatăl, mama, soţia, frații şi surorile se îngrămădiseră în încăperea mică ceea ce făcea ca aerul să devină foarte greu. Filip se ghemuise pe podea aşteptând ca muribundul să-şi recapete cunoştinţa! Şi-a venit de câteva ori în fire, dar nu pentru mult timp deoarece privea pierdut în gol și cădea imediat în neștiință. Deodată își deschise ochii!
– Ce este? întrebă el încet.
– Sunt aici să te spovedesc, zise Filip.
Pe chipul muribundului apăru ceva care semăna cu un zâmbet.
– Ai întârziat…
– Cum am întârziat?! întrebă Filip.
– Am fost deja acolo, zise muribundul.
– Unde ai fost?! Nu înțeleg!
– Acolo… Am fost acolo… Pentru câteva clipe…
Filip se uită neajutorat printre oamenii adunați.
– Ce vesel, spuse abia deslușit muribundul.
– Ce e vesel?! întrebă nedumerit Filip.
– Nu e nimic nou, spuse muribundul.
– Ce tot spui?! Ce-ai văzut?! întrebă tulburat Filip.
– Acolo totul e diferit… Te obişnuieşti atât de repede… Nu ţi se mai pare nimic nou… Ai impresia că ai fost dintotdeauna…
– Şi ce făceai acolo?! continuă Filip.
– Eu?! Am mers încet… Mi-am prins un picior…
– Cum?! Cum l-ai prins?! Ai scăpat undeva în mlaștină?! întrebă Filip lacom să prindă fiecare cuvânt.
– Nu! spuse muribundul. Acolo e limpede! Picioarele rămân pe loc, dar nu rămâne nicio urmă! M-am uitat înadins și nu vedeam urme… Trecuse un om pe lângă mine, dar parcă nu mergea!
Muribundul era din ce în ce mai fără vlagă.
– Și tu?! Tu te simțeai pe tine însuți?! întrebă Filip apropiindu-se de faţa lui. Erai singur acolo?!
Muribundul tăcu. Un vraci local intrase în camera mică și se apropie de el cu o tipsie cu vin în care înmuie un burete. Filip luă buretele şi îl lipi de buzele muribundului. Acesta deschise din nou ochii!
– Vorbeşte! îi ceru Filip.
– Nu știu ce… Să vorbesc?! spuse încet muribundul. Tu cine eşti?!
– Îmi ziceai, spuse Filip fără să tragă aer în piept, cum era acolo cu picioarele…
– Ce picioare?! Pleacă!
– Dar pe Dumnezeu l-ai văzut? Pe El, L-ai văzut?!
– Nu am văzut… Pe cine spui?! spuse muribundul. Nu e nimic acolo… Mergi, apoi te odihneşti… Apoi, iar mai mergi… Apoi, iarăși te odihneşti la umbră…
– La umbră?! întrebă bulversat Filip. Care umbră?!
– La umbra copacului! spuse muribundul.
– Care copac?!
– A dudului, crengile sale ating zidul de piatră…
Filip se uită la el nedumerit!
– Mă iei de prost?! mârâi cu răutate Filip. M-ai minţit! Vorbește! M-ai minţit?!
Filip luă repede buretele din mâinile vraciului şi îl lipi din nou de buzele muribundului!
– Haide, vorbește! Spune! M-ai minţit, da?!
Muribundul tăcea.
– Moare, zise vraciul. Acesta apropiindu-se de muribund, începu să-i toarne în gură un lichid negru…
Zăpușala era insuportabilă. Norii coborâseră de pe cer, iar copacii erau nemişcaţi în jur. Totul părea atât de încordat încât şi-ar fi atins limita. Filip ieşi în drum. Merse o vreme gândindu-se cu ochii în pământ. Deodată se întoarse şi porni înapoi! Aproape fugind, ajunse în curte! O traversă şi intră din nou în casă! Rudele erau adunate în jurul covorului!
– Trebuie să întreb ceva! spuse Filip, aproape într-o stare febrilă, făcându-şi loc printre oameni! Am uitat să întreb despre… Am uitat cel mai important lucru!
– Nu se mai poate nimic, spuse vraciul. Nu vezi ce s-a întâmplat?
Fiul fierarului zăcea întins fără suflare cu ochii închişi şi chipul liniştit. Filip ieşi din nou în curte. Lucrurile nu mai erau la fel, copacii erau îndoiţi de vânt, se făcuse frig şi brusc începu o ploaie torențială! La scurt timp, pe neaşteptate, sub ploaia ce îți lua respirația, zbura ceva prin aer şi se lovi puternic de picioarele lui Filip! Căzuse din cer o broască! Urmă, plescăind, o a doua, apoi o a treia… Ud din cap până-n picioare, Filip sta nedumerit şi se uita cum cad necontenit broaşte!
Filip traversă coridorul mănăstirii, duce pe o tavă cina acoperită cu un servețel curat. Se întâlni cu Iacob…
– Te-au trimis să îi slujești doctorului Dekker? spuse Iacob.
– Da.
– Te-a primit bine?!
– Bine, spuse Filip.
– E bolnav, are nevoie de linişte! Am fost acum pe la el! Dar nu pentru mult timp! M-a dat afară… Nu te certa cu el! menționă Iacob.
– Nu mă va da afară, răspunse Filip.
– Uite cum stă treaba, continuă Iacob. Nu-l deranja acum și nici dimineața! Intri, lași nucile prăjite și laptele şi ieşi! Îi plac nucile prăjite cu lapte, dar el nu-ţi va spune asta, trebuie să ghiceşti singur ce şi când să îi aduci!
Filip nu răspunse.
Slăbit îngrijorător de mult, profesorul sta într-un fotoliu și privea abătut într-un punct fix. Filip îi legă în față șorțul de pânză și începu să îl hrănească cu lingurița… Intră Klaf, făcu o reverență și se așeză nu departe de ușă.
– Cum vă simțiți, domnule profesor? întrebă Klaf.
Dekker tăcu.
– Degeaba vă supărați! Eu nu sunt vinovat cu nimic! spuse Klaf. Mai mult decât atât, am fost nevoit să fac eforturi considerabile pentru a calma acest scandal! Ce vreți, să ne sinucidem în mănăstirea ordinului carmeliților desculți?!
Dekker tacu în continuare, privind peretele. Filip adună pe tavă vasele murdare.
– Bine! spuse Klaf. Nu vreți să stați de vorbă cu mine, asistentul dvs., cu omul care a închinat ideii dvs. zece ani din viață! Bine, atunci voi vorbi așa cum numai un rival ar putea vorbi, adică un om care s-ar îndoi nu numai de ideea dvs. dar și de felul în care gândiți! Mai mult, de viziunea ce o aveți asupra lumii! Aș putea scrie un articol despre dvs. care s-ar intitula: „Ideile lui Newton și misticismul gândirii profesorului Dekker.”
– Cumplit meșteșug de idioțenii! spuse parcă printr-o reverie Dekker. Cu siguranță nu v-ați descurca în rolul de rival! Toată lumea știe că nu mai am vreo legătură cu misticismul de ceva timp…
– Deocamdată acest lucru este știut doar de clerici, care vă numesc materialist netrebnic! Doamnelor și domnilor, Klaf se ridică și se plimbă prin camera, acum două sute de ani, aproximativ între anii 1700 – 1715, teoria lui Newton devine cunoscută… Dar, suprinzător, ce să vedeți – abia acum – în timpul nostru, teoria devine modernă și populară! Deși a fi modern nu înseamnă a fi și înțeles! De cele mai multe ori se întâmplă exact invers! Pentru a putea înțelege ceva serios este necesar un nivel destul de înalt de cultură și educație, iar societatea actuală nu se află încă la acest nivel. Astfel apar pe scenele populare tot felul de propovăduitori și alte figuri sociale! Un oarecare profesor Dekker, care adineaori era dispărut din orizonturile sociale, a devenit cunoscut drept un apostol al ideilor lui Newton! În prelegerile sale, el exprima ideile marelui savant – toate dintre acestea sună ca o revelație – dar din nefericire nu trezesc conștiințele oamenilor! Vă puteți gândi cât impresionau prin coloritul lor, asemănător sunetelor ritualurilor șamanilor și vrăjitorilor!
Dekker făcu un gest nestăpânit… Se vărsă castronul cu restul din supă! Filip șterse repede lichidul și fața profesorului.
– Nu vorbesc din punctul meu de vedere! spuse Klaf. Eu vorbesc din prisma unei a treia persoane, a rivalului nostru comun! Și astfel, doamnelor și domnilor, așa cum se știe, lecturile profesorului Dekker au fost mereu însoțite de experiențele acestuia, iar această parte a sa a fost mereu ilustrată excepțional! Părea a fi un vrăjitor ce le arăta copiilor lanterna magică! Cu toate astea, doamnelor și domnilor, de la a nu înțelege o idee și până a o face să pară vulgară este doar un pas, ceea ce este confirmat de experiențele triste din trecut! Profesorul Universității Oxford, Jean Desaglie, a încercat să transpună mecanismele lui Newton în cotidian… Astfel, în lucrarea sa „Lumea în vederea lui Newton – cel mai bun prototip al puterii în stat”, acesta susține conform doctrinei lui Isaac Newton că este în litera legii doar acel guvern care răspunde legilor naturii și sistemului său de echilibru!
– Ce legătură am eu cu toate astea, lua-v-ar dracu pe toți! spuse Dekker. Nu o singură dată am negat public teoria lui Desaglie!
– Bineînțeles, răspunse Klaf, intrându-și în rol… Bineînțeles că știm că ați criticat ideile lui Desaglie, domnule profesor! Cu toate acestea, îndrăzim să menționăm că între domniile voastre există o relație familială profundă: filozofia experimentală a lui Desaglie în care Dumnezeu ar fi marele arhitect al lumii…
– Iarăși o încurcătură! strigă Dekker. Asta este partea forte a lui Desaglie! Dumnezeu nu apare ca o revelație, ci ca o contemplare exterioară! El poate fi găsit prin calcule, El se întruchipează omului ca un experiment demonstrat științific. Toate cunoștințele noastre despre natură se termină în fapte, fiindcă fără observații și demonstrații, filozofiile noastre naturale nu ar fi decât o artă a cuvintelor, mai bine spus un jargon neînțeles! Mă nemulțumește la Desaglie altceva în schimb, și anume încercarea lui de a implica știința în politică! Călugării care au legat religia de politică au distrus credința, oare nu vă e clar asta?! Religia s-a epuizat, totul s-a terminat pentru ea! Nici nu mai poate fi readusă la viață. În locul religiei a apărut știința, iar experimentul este cea mai înaltă și mai clară dovadă a existenței lui Dumnezeu.
– Din cauza unor astfel de idei, clericii v-au numit un materialist propăvăduitor al aberațiilor! spuse Klaf. Eu aș dori totuși să închei discuția cu persoana a III-a! Și astfel, doamnelor și domnilor, noi nu punem la îndoială nici decența profesorului Dekker, nici talentul său de experimentator! Dar fetișizând experimentul, Dekker, teoretic, a depășit limitele științifice! Acesta parcă ar elimina procesul de gândire, intuiția și logica din actul de cunoaștere! El atribuie experienței exterioare aceleași proprietăți mistice cu care celelalte sisteme mistice și religioase au înzestrat experiența interioară. Astfel ia naștere mistica minții din care însăși mintea este izgonită, pentru care aceasta este doar un semn!
– Ajunge! strigă Dekker. Profesorul e foarte agitat… Ajunge în mijlocul camerei clătinându-se. Ce idioțenie! Ce tâmpenie ridicolă!
– Vă rog să vă amintiți, spuse Klaf, că am vorbit din perspectiva unei a treia persoane!
– Dacă sunteți capabil să născociți așa ceva! spuse Dekker.
– Nu am născocit nimic! spuse Klaf. Scoase un ziar mototolit din buzunar… Doar am spus cu cuvintele mele ceea ce este scris aici! Domnule profesor, fiți atent la titlu: „Teoria lui Newton și mistica gândirii profesorului Dekker.”
– Ce ziar e ăsta?! întrebă Dekker. Cine a scris asta?!
– Nu contează, spuse Klaf. Autorul este un susținător al reformelor sociale. Nu știu, nu înțeleg nimic din clasificările lui. Altceva contează! Ei vă urăsc ideile! Se îndreaptă spre haos și cu fiecare an sunt din ce în ce mai mulți!
– Experimentul se bazează pe cele mai mari descoperiri ale umanității, începând de la descoperirea focului, adăugă Dekker fără să își asculte interlocutorul. Focul nu e înțeles abstract!
– Dvs. știți! spuse Klaf. Putem alege pe oricine din această mănăstire pentru experiment!
– Da, da! Sigur, aveți dreptate! spuse Dekker. M-am îndoit… Au început să mă chinuie tentațiile de a înțelege ideea generală a ceea ce se întâmplă, adică în ce direcție se îndreaptă evenimentele! Și care este drama ideilor?! Cu toate acestea, eu nu-i las în pace?!
Dintr-odată Dekker se clătină… Filip abia reuși să-l prindă.
Filip stă în chilia lui O. Grigorius.
– Ai devenit închis în tine, spuse bătrânul. Mi s-a părut chiar că mă eviți. Ieri când m-ai văzut în grădină ai mers pe cealaltă alee…
– Nu v-am văzut, spuse Filip. Acum am grijă de doctorul Dekker și sunt mai tot timpul ocupat…
– Voi vorbi cu O. Martin să te elibereze de povara asta! Are o influență negativă asupra ta…
– De ce?! întrebă Filip. Prezența lui îmi este interesantă!
– Despre ce fel de interes vorbești?
– Despre acela cu care se naște orice om!
– Explică-mi, nu înțeleg!
– Ce este de explicat?! Am avut încredere în dvs. dar nu mi-ați răspuns la întrebările care mi-au venit în cap! Am atâtea gânduri… „De ce m-am născut?”, „Ce se va întâmpla cu mine când voi muri?”, „Și de ce trebuie să mor?!” Spuneți-mi de ce trebuie să mor și nu mă voi mai teme de moarte!
– Cine ți-a spus că vei muri?!
– Mi-am dat singur seama de asta!
– Și îmi poți spune unde se va duce sufletul tău?!
– Va muri împreună cu mine!
– Profesorul ți-a explicat toate acestea?!
– N-am vorbit niciodată despre asta cu el, dar l-am ascultat de mai multe ori și am înțeles multe! Cel puțin la el totul este simplu! M-am născut întâmplător și trăiesc pentru a mă face cunoscut și voi muri pentru a face loc altcuiva! Explicați-mi că nu este adevărat și vă voi urma unde îmi veți cere și voi face tot ce îmi porunciți!
– E imposibil de explicat! urlă O. Grigorius. Pentru a înțelege că acest lucru nu este adevărat trebuie să crezi! Să crezi!
– În ce?!
– În Creator!
– Și profesorul crede în El, dar Creatorul lui îmi e mai lesne de înțeles și mai util!
– Mai util?! Vei pieri, Filip! spuse în șoaptă O. Grigorius. În ceea ce vrei tu să crezi este considerat de ateiști drept materialism! Am citit recent o carte interesantă a unui ateist, bineînțeles fundamentul ei este unul fals, dar este interesantă chemarea lui spre idealism… Idealul în sine este ridicol, dar ideea este adevărată. Aș dori să citești această carte. Dar nu i-o arăta lui O. Martin!
– De ce?! întrebă Filip.
– Este interzisă de biserică, răspunse O. Grigorius.
Dintr-odată Filip începu să râdă!
– Chiar dvs. părinte nu credeți cu adevărat în Dumnezeu!
– Dumnezeu este în inimile noastre, nu în zidurile bisericii! exclamă O. Grigorius. Până una alta, zidurile bisericii sunt construite de mâna omului! Înainte de aceste ziduri ce a fost?!
– În Dumnezeu cred oamenii, nu îngerii! spuse Filip. Eu sunt om și cred în Dumnezeul oamenilor! Iar acel Dumnezeu în care credeți dvs. oamenilor nu le este util! Nu le aduce niciun folos!
– Nu, chiar Acesta le este necesar! Acesta care nu aduce niciun folos material, dar care vindecă sufletul! Filip, vanitatea nu satisface, cât înfurie! Nu vei fi niciodată fericit!
– Vreți să creați o fericire de neatins pentru toți oamenii! spuse Filip. Dar fiecare este născut pentru fericirea lui! Bineînțeles, nu oricine o poate găsi, dar eu simt în mine puterea! Eu cred în mine! Nu mai vreau să mă chinui! aproape că strigă la bătrân.
– Mă voi lupta pentru sufletul tău, spuse O. Grigorius.
– Îi voi cere superiorului să îmi dea alt duhovnic! răspunse aspru Filip și ieși din chilie.
Vremea e răcoroasă și miroase puternic a flori de seară. Dekker și Filip stau pe bancă. Deasupra grădinii strălucesc stelele…
– În fiecare pas, în fiecare fir de iarbă, în fiecare pală de vânt este Dumnezeu! spuse Filip. Cu asta am trăit mulți ani.
– E adevărat, spuse Dekker. De la lume spre Dumnezeu și de la Dumnezeu spre lume… Asta e adevărat. Gândurile noastre se mișcă circular.
– Poftim?! întrebă Filip, încrețindu-și fruntea.
– Ai spus „tot ce se mișcă cu noi și în jurul nostru este Dumnezeu”. Spune-mi, ce obții dacă ai să crezi asta?
– Nimic! spuse Filip.
– Greșești, spuse Dekker. Nu primești nimic în afară de griji… Preoții spun: „Dumnezeu este pretutindeni, El există în toate.” Și în același timp dacă te uiți în jurul tău, necinstiții prosperă, iar cinstiții trăiesc în sărăcie! Credința în milostenie peste tot în lume se afirmă prin foc și sabie, iată sângele nevinovaților curge șiroaie… Gerul ucide florile ce nu au reușit să înflorească… Arșița usucă recolta și îi lasă pe săraci să moară de foame… Pe când religia conducea lumea aici era un punct mort… Dar acum își pierde din putere asupra noastră… Religia L-a născocit pe Dumnezeu, știința Îl recunoaște. Dumnezeul lor a fost „creat” demult, al nostru abia acum se „naște”!
– Înseamnă că nu a venit încă?! spuse Filip.
– Nu a venit încă pentru noi așa cum nu aveam odinioară nici planetele îndepărtate și nici constelațiile până când nu s-a descoperit telescopul! Ei cred, noi aflăm… Nu îl căuta pe Dumnezeu în cărți, ci în natură… Caută-L și în pietre, și în iarbă și chiar în versuri… În tine însuți! Unui fost prieten de al meu, căzut pradă materialismului când i-am exprimat pentru prima dată acest gând cu mult timp în urmă, când i-am spus pentru prima oară despre căutările Domnului pe cale matematică, acesta mi-a răspuns: „Oamenii ca tine caută drumul către Cer din simplul motiv că și-au pierdut calea pe Pământ!” Nu, dragule, omul nu s-a pierdut de drum, el doar s-a răspândit prea mult pe pământ și apă! Nu mai are loc, dar Cerul este încă liber!
– Faceți din mine un zburător și voi ajunge într-acolo! spuse deodată cu rugă în glas Filip. Oricum vă este totuna cine ajunge!
O perioadă Dekker îl privi îndeaproape pe Filip, acesta îl observă cu exactitate pentru prima dată.
– Nu, nu îmi e totuna, spuse în liniște Dekker. În tine sunt multe neplăceri. Dar aceste neplăceri sunt obscure, emoționale și fără esență.
– Dar vreau să înțeleg! Învățați-mă! spuse Filip. Cazând în genunchi îi sărută mâna profesorului la fel cum odinioară îi sărutase mâna lui O. Grigorius.
Biserica se vede goală, slujba se terminase de ceva timp. Preoții stinseseră lumânările și spălaseră podeaua. O. Martin și O. Grigorius vorbesc în șoaptă, așa cum se și cuvine într-o biserică, deși această discuție este mai degrabă asemănătoare cu o ceartă.
– L-a aruncat în tentație! spuse în șoaptă O. Grigorius. L-a aruncat în tentație acest iluzionist!
– Din câte cunosc nu sunteți un om neștiutor, îi răspunse superiorul pe un ton grav. Iar acum, cu scuzele de rigoare, spuneți platitudini… Doctorul Dekker este un om de știință respectat. Știința nu poate fi dușmanul religiei, din contră este recunoscută oficial de religie.
– Ce spuneți?! Asta e o greșeală! ridică glasul O. Grigorius.
– Mai încet, dacă se poate, spuse superiorul.
– Asta este o greșeală! repetă în șoaptă O. Grigorius. Doar prin Dumnezeu omul poate cunoaște natura! Cunoașterea prin știință duce la suferință și ură!
– Știința ca și agricultura, creșterea animalelor și industria este o formă practică a activității omului garantată de sus. Nu vi se pare că dvs. exagerând, excluzând știința, faceți din ea un dușman spiritual al religiei? Religia este mai presus de cunoaștere!
– Sunteți orb! strigă O. Grigorius. Sunteți orb, repetă el încet, văzând privirea aspră a lui O. Martin. Sunteți orb dacă aveți impresia că lupta dintre religie și știință merge pe calea cunoașterii! Exemplul lui Filip, al acestui tânăr promițător, dovedește încă o dată că drumul pe care merge lupta dintre știință și religie nu este cel al cunoașterii, ci al moralității! Dacă religia îi va da științei libertatea cunoașterii, atunci chiar ea îi va permite să trăiască doar prin cunoaștere, fără a-i impune o moralitate creștină.
– Ce propuneți?! întrebă O. Martin. Să dăm timpul înapoi?! Să ne întoarcem în Evul Mediu?! La era focului?! Să renaștem inchiziția și să-l dăm pe doctorul Dekker acestei inchiziții?! Vreți să-l ardem pe rug?!
– Nu, bineînțeles, răsuflă cu tristețe O. Grigorius. Nu trebuie să apărăm moralitatea creștină prin metode imorale…
– Altfel nu se poate! Poți ori să îl arzi pe rug ori să te alături lui și ideilor lui! Sau mai știți și o a treia cale?!
– Știu… Biserica s-a îngălbit! spuse O. Grigorius. Biserica trebuie să renunțe la putere! Puterea corupe biserica! Mai bine să conducă știința! Acum noi trebuie să plecăm…
– Mai încet! spuse superiorul, aruncând un ochi către preoții care făceau curat.
– Biserica nu trebuie să devină suveran, ci plebe! strigă, pierzându-se cu firea, O. Grigorius. Trebuie să devină plebe cu toiagul în mână!
Superiorul ieși în grabă în curte… O. Grigorius îl urmă.
– Aveți autoritate, continuă frenetic O. Grigorius. Sunteți respectat și de liderii spirituali și de cei sociali. Am scris o nouă lucrare, semnați-o împreună cu mine. Trebuie să ne răspândim pe pământ. Să ne dizolvăm… Să trăim între oamenii simpli, să suferim și să îndurăm foamea împreună cu ei așa cum a îndurat omul simplu Iisus! Doar așa ne vom putea împotrivi asaltului avid al materialismului!
– Sunteți nebun! spuse aspru O. Martin. Aveți o idee obsesivă! Și este periculoasă nu atât pentru Dumnezeu, cât pentru oameni! Fie că vreți, fie că nu, ideea dvs. vă conduce pe drumul ateismului!
– Nu mă veți înțelege niciodată, spuse O. Grigorius. Dar eu începusem discuția despre cu totul și cu totul altceva! Vorbeam de Filip… Va deveni de nepătruns, va suferi și va cauza suferințe și altora… Dacă nu putem interzice această idee o dată și pentru totdeauna, măcar de n-ar fi tocmai Filip parte din asta! Am pus prea mult suflet în lupta pentru el!
– Acum vă plângeți și pentru suflet?!
– Nu, nu după sufletul meu, ci după sufletul lui…
– O dată ce i l-am promis pe Filip, îi spuse O. Martin pe un ton aspru și supărător, înseamnă că va fi Filip! Cu ce este el mai bun decât alții?!
Filip ieși din camera lui Dekker palid cu fața trasă și capul bandajat. Are capul ras și fața colorată cu pete galbene de la un medicament.
– Iată-l! spuse Klaf. Cum te simți?
– Sunt amețit…
– Încearcă să nu faci mișcări bruște! adăugă Klaf.
– Iacob! strigă Dekker.
Iacob intră grăbit, privindu-l umil pe profesor.
– Condu-l pe Filip în chilia lui, spuse Dekker.
– La întoarcere aduc cina, spuse Iacob.
– Doar ceai, spuse Dekker.
– Peștele e bun astăzi, spuse Iacob. Am verificat!
– Doar ceai! repetă iritat Dekker.
– Adu-mi mie pește! spuse Klaf zâmbind.
– Dacă nu vreți pește, vă aduc plăcinte la ceai! Sunt foarte bune, sunt cu carne!
De la fereastră se vede cum Iacob îl conduce cu grijă pe Filip pășind pe drumul de piatră al curții. Ziua este însorită, dar în turn e întuneric… Filip merge în față, între Dekker și Klaf. Puțin mai în spate merg superiorul și O. Grigorius. Ultimul e Iacob. Scara spiralată devine din ce în ce mai strâmtă, iar grinzile de metal se îngustă… Brusc, se făcu din ce în ce mai frig… Cu toții văd înaintea lor o lumină puternică. Dacă vântul nu se simțea deloc jos, aici în vârful turnului bate cu putere! Fluieratul acestuia se facu auzit prin crăpăturile pereților…
– Să mergem, spuse Klaf.
Klaf îl prinse pe Filip de mână și îl conduse la marginea turnului… Vântul se întețise! Îi rupse poala sutanei și îi scutură părul!
– Sari, spuse liniștit Klaf.
Lui Filip brusc i se înmuiară genunchii.
– Sari, repetă Klaf. Adu-ți aminte ce poți obține, dacă te ridici la cer.
– Filip! strigă brusc O. Grigorius. Amintește-ți și răspunde-i: „Nu îl inspiti pe Domnul Dumnezeul tău!”
– Luați-l pe talmudistul ăsta de aici! strigă Klaf.
Superiorul îl apucă de mână pe O. Grigorius și îl duse în partea opusă a acoperișului!
– Pleacă și dumneata! îi spuse Dekker lui Klaf. Dați-vă la o parte!
– Îmi e frică, spuse Filip. Nu sunt potrivit pentru asta!
– Ai intrat la îndoieli! spuse răgușit Dekker. Depășește-le!
– Mă voi strădui! spuse Filip. Mă voi strădui, am așteptat prea mult să… Dar să nu privească nimeni! Nici dvs.! Filip vorbea de parcă ar fi fost în letargie!
– Bine! spuse Dekker. Dar să ai încredere, ai auzit?! Să ai încredere și vei zbura! Îl sărută pe Filip pe frunte și se îndepărtă…
Vântul șuieră în voie. O. Grigorius căzu în genunchi și se rugă. Filip rămase singur. Acesta se străduiește să ajungă până la marginea turnului, apoi privește în jos… Pământul ce pare a fi încântător se întinde înaintea lui… Culorile uscate ale nisipurilor arse de soare se amestecă cu argintiul dur al pădurilor de măslini și albastrul câmpurilor înflorite. Orizontul este închis de munții roșiatici, undeva în dreapta, unde crestele munților se pierd, strălucește ceva albastru. Acolo se vede marea. Un sentiment dulce, dar și dureros, îl sperie cum îl și atrage… Acest sentiment puse stăpânire pe Filip. Stă amețit, își simte picioarele slăbite, se cutremură și, pierzându-și echilibrul, căzu în gol… Brusc totul dispăru! Rămase doar groaza sălbatică a prăbușirii! Este atât de înfricoșător încât Filip nu se putu abține și începu să urle! Strigătul său fu auzit de cei de sus și, toți împingându-se unul pe celălalt, năvăliră spre marginea turnului!
Filip, cu fața schimbată de frică, se prăbușise ca o piatră… Cazu timp îndelugat, așa cum i se păru cu ochii închiși așteptând în orice moment izbitura! Dar aceasta nu avu loc! Depășind groaza de moarte deschise ochii și văzu cerul albastru, iar jos întinderea liniștită! Vântul bate, dar e un altfel de vânt… E un vânt slab care te lăsa să respiri ușor și liber… Sus, în turn, toți îl simt la fel! Doar O. Grigorius stă în continuare în genunchi!
Filip zbura! El înțelesese asta și așa făcuseră și cei care erau în turn! Încet și lin alunecă în jos spre pământ! Acesta parcă-i venea încet în întâmpinare! O fericire nouă, necunoscută, îl cuprinsese pe Filip! I-au dat lacrimile! Simțindu-și din nou trupul, se întoarse în aer și văzu turnul îndepărtat de el, apoi siluetele oamenilor minuscule asemănătoare unor furnici la marginea acestuia! În cele din urmă atinse pământul în vârful unui deal verde! Mai zbură deasupra lui încă puțin și cu atenție se lăsă cu fața în iarbă! În dumbravă, nu departe, cântau păsările! Stătu culcat mult timp fără să înțeleagă ce a fost! Era șocat și confuz…
Iacob ajunse primul la el, dar nu avu curajul să se apropie, ci doar descălecă de pe un cal și se oprise undeva în apropiere… Ceilalți îl văzu pe Filip și alergară la el! Între ei, Filip îl recunoscu pe Dekker… Profesorul e cu fața vizibil agitată, iar din gura deschisă, dincolo de gât, scoase un sunet de groază! Ajunse în fugă primul și căzu pe iarbă alături de Filip! Cazu printr-o răsuflare! Filip se apropie repede de el și își puse capul pe pieptul profesorului!
O. Grigorius stă în chilia lui și întinde pâine în ceașca cu lapte. Intră Filip.
– M-ați chemat?! întrebă el.
– Da! Vrei lapte?
– Mulțumesc, sunt sătul.
O. Grigorius înfulecă două-trei linguri și dădu ceașca la o parte.
– Plec din mănăstire!
Filip tăcea.
– Mergi cu mine. Mă duc printre oameni, spuse O. Grigorius. Le duc predici pe care biserica le-a corupt!
– Nu vă vor înțelege! spuse Filip. Vor râde!
O. Grigorius îl privi țintă pe Filip.
– Ai început să vorbești de parcă ai fi înțeles totul?! Și esența vieții și calea ei?!
– Viața nu trebuie înțeleasă, cu atât mai mult explicată! spuse Filip.
– Da?! Și atunci ce trebuie să facem?!
– Trebuie să trăim! Și să încercăm să punem cât mai puține întrebări!
– Ca animalele?! spuse O. Grigorius, ținându-și în frâu mânia.
– Viața însăși e lesne de înțeles! spuse Filip. Nu are logică ceea ce se născocește dincolo de ea… Dumneata ți-ai inventat un Dumnezeu, eu încă îl caut pe al meu!
– Ai deja un alt Dumnezeu?!
– Da! spuse Filip.
– Și care ar fi acela?
– Acela pe care îl pot vedea!
– Nu îl simți înlăuntrul tău?!
– Dacă nu îl găsesc înăuntrul meu înseamnă că nu există acolo! spuse Filip.
– Și acum ce ai înăuntrul tău?! spuse O. Grigorius. O libertate absolută?! O existență absolută?! Un orb care se joacă de-a omenirea ca un nor de praf?!
– Nu! spuse Filip. Puterea omului asupra vieții depinde de dorința și de elanul lui de a se manifesta!
– Astea nu sunt cuvintele tale! spuse O. Grigorius.
– Se poate, spuse Filip, dar îmi plac!
– Îmi e milă de tine, spuse O. Grigorius, deși ești înspăimântător ca un posedat! Ți-au luat fața umană și au făcut din tine un nătâng! Da, de parcă ați fi două persoane diferite! Iar tu te bucuri și chiar te mândrești!
– Dumneata nu știi ce înseamnă asta, să vezi pământul de sus! De la înălțime! Nu vă este dat să înțelegeți!
– Păcatul e întotdeauna dulce, spuse O. Grigorius.
– Dar de ce tot ce e dulce pentru omenire voi numiți păcat?!
– Ai început să trăiești în păcat… De aceea ai început să îl cauți pe Dumnezeu… Dar Dumnezeu nu trebuie căutat! În El fie crezi, fie nu crezi! Tu nu crezi… De mult ți-ai pierdut credința, de când ai început să copiezi din cărți revelațiile altora și să le faci ale tale. Ai dreptate, locul tău nu e aici, dar această mănăstire s-a transformat din adăpostul celor smeriți într-un loc al depravării sufletești, spuse O. Grigorius.
– De ce credeți asta?! Și eu sunt pe picior de plecare! spuse Filip. Doar că dumneata vei merge pe pământ, iar eu prin aer! Nu m-ați crezut când am zis că Iisus a venit la mine, nu ați crezut în sinceritatea spovedaniei mele! Ați fost primul care mi-a sădit în suflet îndoiala! Nu ați crezut că cerul s-a pogorât spre mine! Doar ați fost nevoit să credeți că eu m-am ridicat la cer!
– Rămas bun, spuse O. Grigorius.
– Rămas bun!
Filip ieși și traversă curtea spre chilia sa… Nu departe de locul unde trăiește stă pe bancă Iacob.
– Te aștept de ceva vreme! spuse acesta. Doctorul vrea să te vadă! E bolnav!
– Mai târziu! spuse Filip, încruntându-se. Voi veni singur!
– Mi-au zis imediat cum te văd să te aduc la el!
Profesorul Dekker este pe jumătate culcat, înconjurat de perne. În ciuda aspectului bolnăvicios al feței sale este vesel și entuziasmat. Klaf, dimpotrivă, păre încruntat.
– Iată-l! spuse profesorul văzându-l pe Filip și apucându-l de mână cu foc. Ia loc! Mi s-a făcut dor de tine! Zece ani de muncă stau în fața noastră sub acest chip! îi spune el lui Klaf.
– Aș dori să îți citesc o scrisoare, se adresă Dekker tânărului. Ți se va părea interesant!
– Este puțin probabil ca el să înțeleagă ceva din această scrisoare, spuse Klaf.
– Mă voi strădui! spuse Filip.
– Nu vrei nicicum să înțelegi că în fața dumitale stă o cu totul altă persoană! adăugă Dekker.
– Ați cam obosit, profesore! spuse Klaf. Trebuie să vă odihniți!
– Nu, nu, citiți! spuse Dekker. Mă simt bine!
– „Dragă Gerbert, citi Klaf. Sunt extrem de fericit că după nouă ani de tăcere am primit de la tine o scrisoare și că am aflat unde ai dispărut…”
– Am fost prieteni! îl întrerupse Dekker. Și el a fost pasionat de chimie o vreme ca și mine! Apoi eu am trecut la biofizică și el la sociologie… Dar citiți mai departe, Klaf!
– „Mereu am regretat faptul că tu, având atâta talent, ai fost pasionat de ceea ce nu s-a așteptat nimeni și că le-ai dat șansa atâtor mediocrități de tot felul să te otrăvească, ceea ce în final te-a înrăit și te-a abătut de la drum. De aceea, primind de la tine scrisoarea, am sperat că ți-ai înțeles în sfârșit greșeala.”
– Săriți peste partea asta! îl întrerupse Dekker. Mai departe bate apa-n piuă! I-am scris într-un moment de excitare produsă de succes când întreaga lume mi se părea minunată. Până atunci ne-am certat foarte rău și ne-am îndepărtat pentru totdeauna. E străin, e emigrant rus… El nu poate să ne înțeleagă problemele.
– Poate că nu are rost să citesc mai departe, spuse Klaf.
– Nu, spuse Dekker, citiți partea cu căutarea Domnului, unde mă dojenește… Chiar mă bucură asta acum, când îmi țin în mână creația vie, proprie și meritată! Mai poate el sau altcineva să se laude?! Tu, Filip, ascultă, ți se va părea interesant!
– „Nu aș vrea să te judec prea aspru pentru ideile tale filozofice cu care îți încețoșezi ideile științifice, citi Klaf. Oamenii, cu ale căror eforturi s-au creat elementele mecanice ale contemplării lumii, naturaliștii, sunt foarte des lipsiți de griji și chiar de responsabilitate în filozofie. Dar este remarcabil că încercările tale de a-l găsi pe Dumnezeu, ca orice alte căutări religioase în general și în special ale timpurilor noastre, se rotesc în jurul propriei nemuriri. Chiar Hegel a observat că în lumea antică problema vieții dincolo de moarte devenise de o importanță foarte mare atunci când odată cu prăbușirea statului antic au fost distruse toate legăturile sociale și omul a ajuns izolat din punct de vedere moral. Ceva asemănător vedem și acum. Individualismul burghez, ajuns la limită, are drept consecință faptul că omul analizează problema imortalității sale ca o problemă esențială a vieții. Căutarea ta vorbește nu numai despre greșeala morală în relațiile sociale actuale, dar și despre conflictul profund interior al religiei, conflict care este fără ieșire.”
– Ajunge, ajunge! dădu din mână Dekker. Aici deja intrăm în aria sociologiei. Înțelegi despre ce e vorba aici, Filip?
– Nu tocmai!
– Bine, îți explic eu, zâmbi Dekker. Există pentru tine ceva mai de preț decât viața ta?
– Nu, spuse Filip. Nu există nimic mai de preț!
– Vedeți, Klaf, a înțeles perfect!
– Mă scuzați, eu trebuie să plec, spuse Filip.
– Mai stai puțin, îl rugă profesorul, fără să-i dea drumul la mână…
– Vă voi vizita mâine! spuse Filip, aproape eliberându-și mâna cu forța. Ieși iute din cameră.
– Îl iubesc așa mult cum doar un egoist convins se poate iubi pe sine!
– În zadar! spuse Klaf. Trebuie să înțelegeți și să acceptați rolul jertfei unui subiect experimental în știință…
– Doamne, cât de cinic sunteți! spuse Dekker, nemulțumit. Și dacă subiectul experimental al științei devine chiar omenirea?!
– Atunci va veni ceea ce am discutat noi recent: sfârșitul secolului! Dar eu sunt totuși optimist și sper ca știința să nu aibă suficiente cunoștințe și suficient talent pentru asta!
În chilia sa O. Grigorius se pregătește de drum. Se îmbrăcă într-o sutană veche, își puse în traistă o lenjerie, câteva plăcinte, Biblia, își luă toiagul în mână și ieși… Curând acesta pășește în întuneric, simțind în plină noapte pământul umed cu toiagul… Mănăstirea e acum luminată de luna ce tocmai iese dintre nori. Așa rămase în urmă, în spatele fostului O. Grigorius, căci acum el este doar un călugăr sărac.
Filip apăru sub razele lunii pe cer… Pământul își face simțită prezența doar printr-o lumină măruntă ce apare uneori jos în depărtare. El zboară lin și fără zgomot ca o pasăre de noapte în văzduh. Singurul sentiment pe care îl are acum este acela de entuziasm și fericire; acesta îi confirma dreptul de a se bucura de unicitatea lui!
VA URMA…
(Partea a II-a, click aici.)
