Iată că se duse și vara… Repetiții, lecții, vizionări de filme, toate acestea au fost reluate. Andrei se pomeni din nou în preajma Irmei Rauș, iar sentimentul de dragoste pusese stăpânire pe toată ființa sa. Numai filmările pentru „Ucigașii” mai țineau în picioare bunul mers al evenimentelor. Era mult de muncă. Mai ales că era vorba despre primul film adevărat, chiar dacă era un simplu scurt-metraj. Actorii trebuiau aleși și confirmați. Iar de aici au început discuțiile în contradictoriu dintre mine și Andrei. El a propus ca Ole Anderson, boxerul, să fie interpretat de Volodya Kurilenko, unul dintre prietenii săi din școală, membru al unui cerc teatral. Acesta fiind înalt, bine-făcut, într-un cuvânt formidabil. Еu unul îl voiam pe Vasya Șușkin. Cu toate acestea, Andrei m-a convins. „Ce prieten de nădejde! Ei bine, fie cum vrei tu!”. Mă simțeam mâhnit până în adâncul sufletului, însă nu aveam de gând să caut motive de ceartă când nici nu ne apucaserăm bine de treabă. A rămas să repetăm împreună cu Volodya la mine acasă, fiindcă fără acordul unui pedagog nu ne era permis să mergem „printre ciudați” la Institutul de Stat în Cinematografie (VGIK).
In săptămâna patimilor, izolați din cauza unui virus ce ne-ar putea ucide, să vedem un film despre condamnare a fost o experiență tulburătoare. De ce a ales Tarkovski această nuvelă a lui Hemingway? Era atât de intens semnificativă într-o acțiune scurt -fulgerătoare așa cum este viața în care condamnarea vine, natural sau uman, când decidem ce atitudine avem..dacă gândim sau nu asupra ei.Hemingway și Tarkovski au răspuns punându-ne față în față cu această alegere.Aproape te sufocă acest destin implacabil in alb/negru spus sec, anunțat ca între oameni, oricând posibilele ținte. Sunt convinsă că Tarkovski a simțit ca viață această scriere reflecție a unui alt artist în care s-a recunoscut, în care a recunoscut destinul omului, a lui însuși ca individ. Ce premoniție! Urma să afle și el condamnarea..A fost și el sufocat de a gândi această resemnare în fața ucigașilor de tot felul…Inclusiv condamnarea sa finală, s-a gândit la plecare..in zbor, ca pasarea care stătuse o clipă în mâna sa atât de umană. Filmul acesta văzut de toți profesorii care notau ceea ce se infăptuia este si o metaforă despre creația artistică. Da, cred că Tarkovski se intâlnește cu Fellini, Antonioni, undeva, cumva, dincolo de nori…Filmul și povestea lui ne spun despre condamnările lumii noastre..Finalul seamănă cu prezentul care trântește uța dialogului profund: atunci nu gândi!!! Un tânăr intervievat pe o stradă , intrebat fiind dacă s-a gândit la ceea ce este, ce sens are viața lui, a răspundea simplu, la fel de rapid: nu m-am gândit la asta! Așadar, după ce s-a sfârșit filmul, am rămas o clipă in intuneric..asa cum ne-a lăsat creatorul..Creatorul…Fără răspuns ..sau neputând gândi resemnarea ..plecând..Lui Tarkovski plecarea nu i-a folosit dar creația sa a zburat..zboară și acum printre noi..Un început tulburător, o premoniție, o primă exprimare a adevărului prin adevărul altui mare scriitor..ei înșiși condamnați și mântuiți prin creația care a fost insăși viața lor. Mulțumim pentru acest film despre care nu știam. Mulțumim pentru această impărtășanie profund umană și gestul generos de a împărtăși..Este el insuși un fel de creație in care se respun cele spuse, arătate ca să spunem..vedem acum…