Fiul marelui regizor rus, Andrei Andreevici Tarkovski, a vorbit pentru gazeta LiFO cu ocazia retrospectivei filmelor tatălui său. Este o deosebită plăcere să-l avem invitat la Arhiva de Film Greacă unde au fost găzduite evenimente speciale. Discuția cu domnia sa a conturat noi idei ce merită atenție, în egală măsură cu propria povestea despre cum a părăsit URSS (Federația Rusă) în urmă cu mult timp. Așadar, să începem setul nostru de întrebări!
De ce ați ales Italia ca sediu a Institutului Tarkovski, cât și a arhivei tatălui dvs.?
Tatăl meu a iubit Italia din prima clipă când a vizitat-o, el a primit aici și premiul „Leul de Aur”, în 1962, la Veneția. De atunci a vizitat-o cu fiecare ocazie și oricând putea. S-a întors în 1979 pentru a face cu scenaristul Tonino Guerra documentarul „Timpul Călătoriei”, cu care cred că a început această relație. A avut legături foarte puternice cu Italia. Și desigur, i-a apreciat mult pe marii artiști: Leonardo da Vinci, pe Carpaccio și pe alții. Cred că Italia a fost singura țară, în afară de Rusia, unde a putut trăi – chiar dacă era rus.
Așadar, a fost marea arta în principal cea care l-a atras aici?
Arta, oamenii, prietenii. Când a plecat din Rusia în 1982 a avut în gând să se reîntoarcă la Moscova, dar a realizat că nu mai avea cum să lucreze din nou în Uniunea Sovietică. Regimul dezvoltase o atitudine negativă împotriva sa – practic l-au forțat să părăsească țara. Ceruse guvernului să facă trei filme și, bineînțeles, nu i s-a oferit niciodată această posibilitate. Așa cum lucrase deja în străinătate, s-a decis să plece – acesta este unul din principalele motive. Iubea Italia și a fost țara unde simțea nostalgia pentru Rusia mai puțin decât oriunde altundeva. Acesta este și motivul pentru care m-am decis să strâng toată arhiva la Florența. Și-a dorit să trăiască și să muncească aici. Tatăl meu avea scop să întemeieze o academie de artă la Florența și să predea în cadrul acesteia. Institutul Tarkovski nu este desigur o academie ca în planul original, dar este o instituție care îi aduce faimă și care promovează arta și munca sa!
I-a fost readusă faima în Rusia?
A avut dintotdeauna un public fidel. Oficial, după căderea Uniunii Sovietice, atenția către el a crescut. În Rusia, când cineva moare, se ridică mereu un monument pentru a-l comemora. Din nefericire, asta s-a întâmplat cu toți scriitorii și poeții. Viața în Rusia nu i-a fost deloc ușoara. Chiar și azi, nu se vorbește cu ușurință despre Tarkovski în Rusia, în ciuda faptului ca are foarte mulți admiratori. Pentru un anume motiv asta deranjează, dar pe de alta parte este bine. Dacă cineva este emoționat de opera unui artist însemnă că arta lui este vie și are încă o influență importantă. Faptul ca opera sa de artă încă „respiră” este o mângâiere. Trebuie să recunosc că odată cu căderea URSS, din ce în ce mai mulți au ajuns să-l cunoască, chiar dacă nu este așa de popular cum ar trebui. Chiar dacă cinematografia modernă a evoluat foarte mult, există un interes pentru munca lui, mult mai mare decât acum 40 de ani.
Vreți să spuneți că îl descoperă generațiile noi?
Absolut. Cunosc foarte mulți admiratori tineri, studenți, artiști tineri, nu neapărat cineaști, din toate domeniile artelor. Oameni care îl descoperă pe Tarkovski și care din păcate vad filmele lui pe micul ecran, în timp ce, să mai găsești filmele pe marele ecran este foarte greu. Cred, însă, că pe marele ecran ar trebui urmărite filmele din peliculă și nu digitale. Este o cu totul altă experiență, chiar dacă îi înțeleg pe toți tinerii care sunt interesați să-l descopere din start. Asta are de a face cu gaura care există în cinematografie în ultimii ani și cu declinul acesteia.
V-ați referit la absența unui cinematograf profund spiritual? Acest lucru oferă filmele lui Tarkovski?
Cred că grijile lui erau mai actuale ca oricând. Întrebările pe care și le punea nu erau întrebări ale unui cineast intelectual. Priveau, se refereau la viață, credință, destin, om. Întrebări fundamentale pe care le-a adresat și Dostoievski, ca și grecii antici cu mii de ani în trecut. Poate nu este foarte popular, însă este un motiv pentru care arta lui este încă cerută de public, iar filmele sale sunt căutate. Există mereu motive să vezi filmele lui Tarkovski, mereu se înfățișează diferit și descoperi câte ceva nou. Aceasta este puterea filmelor lui, pentru ca prezintă aceste întrebări vitale. Probabil nici tatăl meu nu a reușit să le răspundă integral, însă astăzi poate că nu există nici un alt regizor care să se ocupe de astfel de cereri, întrebări.
Bineînțeles că cinematografia din ziua de azi s-a schimbat mult.
Este complet diferită.
Pentru simplul fapt că tehnologia a întrecut, a depășit…
Nu cred că este din cauza tehnologiei, nu. Cinematograful mereu a fost legat de tehnologie. Depinde de artist cum o utilizează pentru a crea o operă de artă. Asta spunea și tatăl meu. Poate peste 50 de ani vor exista doar cinematografe 3D, dar important este ce va face un regizor care are la dispoziția lui toate aceste instrumente. Tătăl meu se referea des la ideea aceasta.
În genericul de la filmul „Sacrificiul” vă este dedicat filmul cu „speranță și încredere pentru viitor”. Este un fel de greutate pentru dvs. acest fapt?
Cineva ar putea s-o vada ca pe o „greutate”, dar poate fi văzută dedicația ca pe o speranță. Pentru mine este speranță. Poate că este greu, dar el ne-a arătat drumul. Niciodată nu a încercat să impună ceva cuiva, în ciuda faptului că filmele lui conțin o anumită morală. Însă, el niciodată nu a vrut să-și impună punctul de vedere. Întotdeauna a crezut că omul este complet liber și că trebuie să se dezvolte de unul singur, liber, fără nicio îndrumare, nici măcar a părinților. Și dacă i-a arătat cuiva modul în care interpretează lucrurile, un mod diferit de a vedea lumea, așa cum o observa el, este o mare contribuție! Dar, oricum, asta este complet diferit. Da, poate să fie o greutate, dar este și singurul mod prin care putem trece mai departe!
Era mai mult pesimist?
Nu, niciodată. Din contră, cred că a era foarte optimist – ideea asta este o problemă de înțelegere a filmelor sale. Temele și problematicile abordate sunt destul de serioase, eroii sunt „înfrânți”, dar întotdeauna există speranță! Cred că filmele lui oferă această mare speranță. Este foarte diferit să vorbim despre „filme pesimiste” ale altor regizori. Cred că filmele lui poartă o mare speranță, cu toate că el nu a crezut în speranță fără o garanție! Era foarte organizat și realist! Pur și simplu se afla înaintea epocii sale. Arăta ca un „pesimist”, doar din cauza realismului său!
Deci avea încredere în om, că poate în cele din urmă să se salveze?
Credea că omul poate să salveze omenirea doar dacă se salvează întâi pe sine – altfel este imposibil! Tocmai de aceea nu credea în politică și în revoluții sociale. Deoarece omul trebuie mai întâi să se cunoască pe sine și să-și vadă frumusețea ascunsă înăuntru, și abia apoi va fi capabil să-și ajute aproapele, semenii. Nu poți să ajuți dacă nu ești complet liber înăuntrul tău și nu te-ai înțeles pe deplin! Acesta era mesajul său.
Profețise impasul în care a fost condusă Rusia?
Nu cred că are de a face doar cu societatea rusă. Problemele și aspectele care ne afectau erau general valabile – acum este mai evident ca oricând. Nu cred că a putut să-și imagineze nivelul depresiei în care ne aflăm noi astăzi. Paradoxal, nivelurile la care se aflau societatea sovietică și Europa în anii ’70 erau mult mai ridicate ca acestea unde suntem acum! Ceea ce probabil a profețit era că ne îndreptăm spre un impas de unde nu mai există cale de întoarcere. A vorbit despre asta și despre responsabilitatea noastră ca omenire. Că iresponsabilitatea omului va fi și nenorocirea sa! Nu știu dacă a prevăzut viitorul, însă era foarte realist și foarte sensibil în ceea ce privește perioadele istorice, desigur datorită instinctului său artistic. Era un filozof profund. Cu toate că nu a publicat niciodată ceva filozofic, avea simțul timpului și al mișcării, abilitatea de a înțelege cum se mișcă oamenii. Acesta era unul din talentele sale.
Credeți că a fost mai mult un filozof decât un poet?
Un mare poet este și filozof, la asta mă refer.
Cum vi-l amintiți?
Foarte isteț, foarte sensibil și delicat. În „ciudățenia” lui putea să devină și foarte dur, însă pentru puțin timp. Lucra fără încetare, gândea mult, dar nu era „tipul geniului supărat”. Îi plăcea compania prietenilor săi, avea o comunicare foarte bună cu ei. Discuta cu aceștia, chiar dacă ducea adesea la monolog. Toți însă doreau să-l asculte, deoarece avea lucruri interesante de spus. Îi aducea aminte a simpozion, dar asta îi plăcea.
A simțit amărăciune pentru modul în care l-a confruntat sistemul?
Asta a fost ceea ce l-a întristat cel mai mult. Voia să muncească și nu înțelegea toată ostilitatea. Își știa valoarea, dar a trebuit să părăsească Uniunea Sovietică ca să poată munci… Credea că a contribuit la marea cinematografie și artă rusă, și că aceasta îl aștepta să-i deschidă ușa ministerului cinematografiei. Și totuși, în 20 de ani, a făcut doar 5 filme… Asta a fost catastrofa! Avea putere, era productiv, ar fi putut face mult mai multe filme! Citisem undeva că făcuse 5 filme deoarece i-a luat mult timp să-și organizeze producția… Acest fapt nu este adevărat! Trebuia să se lupte în fiecare zi pentru fiecare proiect pe care îl începea – era devastator! Probabilitatea ca nu cumva să nu lucreze era coșmarul său! Desigur că unui pictor îi trebuie doar niște vopsele și o pânză, însă în cinematografie este necesară o organizare deosebit de amplă, iar în Uniunea Sovietică depindea totul de stat.
Deci el nu a reușit să încheie decât puține din planurile sale.
Lucra asupra ideilor în mod constant, chiar și în ultimele săptămâni înainte să moară… Există jurnale cu notițe despre filmele pe care avea de gând să le facă. În acel ultim an când s-a îmbolnăvit a scris scenariul „Pasiunea sfântă”. Ar fi fost un nou film extraordinar dacă s-ar fi putut face!
De ce a ales Suedia pentru ultimul său film „Sacrificiul”?
Nu a ales el. Avea propuneri de la mai mulți producători de film pentru scenariu, din Japonia, din Franța, din Italia, din America, dar a câștigat Institutul de Film Suedez, în cooperare cu francezii. Așa s-a decis că trebuie să se filmeze în Suedia.
Cu colegii săi, el aducea spre regizorul suedez Bergman, însă cu toate astea, cineva ar putea spune că este și puțin ca un tribut pentru acesta…
Nu cred că este… Este vorba despre un film personal la care a vrut să se întoarcă încă de atunci când eram copil, în anii ’70. Istoria casei și a rupturii… Pe toate acestea începuse să le lucreze cu scriitorul Strugațki. Are multe aspecte autobiografice, nu este ficțiune. Poate ca temele personale să aducă cumva aminte de Bergman, dar nu despre asta este vorba. Se bazează pe problemele pe care le-a întâlnit încă de la început… De când scenariul original s-a schimbat și a trebuit să se adapteze în Suedia, a rămas în continuare rus și mult mai aproape de Dostoievski, decât de Bergman. Se poate ca locul să-l fi interesat înspre partea aceasta, potrivindu-se.
Pare să fie un dialog constant cu Dostoievski în opera sa.
Da, în mod cert. Toți marii artiști ruși, scriitori și filozofi, încep cu Dostoievski. Tatăl meu visa să facă un film despre el, o biografie care să fie legată de „Idiotul”, dar a fost imposibil să îl realizeze în Uniunea Sovietică. Dostoievski rămâne de actualitate! Temele ridicate, dragostea și incapacitatea noastră de a iubi, credința noastră și incapacitatea de a crede, toate acestea sunt preocupări actuale și probleme fundamentale la Tarkovski.
A fost om cu credință tatăl dvs.?
Da, a fost. Probabil nu din perspectiva tiparelor bisericii ruse, însă a fost un om profund spiritual. A investigat și practicile asiatice, cât și credința altor persoane, însă înăuntrul său era cu adevărat creștin-ortodox, mai ales în ultimul an.
Știa deci ca urma sfârșitul… Atunci a fost momentul în care v-a lăsat să-l vizitați?
Da, atunci când se apropia de sfârșit, m-au lăsat.
Care sunt obiectivele Institutului Andrei Tarkovski?
A lăsat o mare arhivă cu materiale, jurnale de lucru etc. Un material foarte mare, lucrări minunate care trebuie editate. Obiectivul meu este ca prin acest material impresionant să-l cunoască cât mai mulți oameni posibil. Opera lui Tarkovski, cu cele mai adânci sentimente ale sale și cu viziunea sa asupra lumii. Cunosc, desigur, cele mai importante aspecte ale muncii sale, dar sunt mult mai multe scenarii și istorii care îi reflectă personalitatea. Cred că este important și iată există un mare interes. Opera sa a avut puterea să schimbe viața oamenilor, ceea ce puțini artiști o pot reuși. Am întâlnit mulți oameni care mi-au spus ca Tarkovski le-a schimbat viața! Oameni care și-au lăsat joburile și s-au făcut monahi. Cunosc destui care după ce au văzut „Andrei Rubliov” s-au decis să intre în mănăstiri. Asta este semnificația operei sale, de aceea este important să continuăm să lucrăm pentru obiectivul nostru, ca să-l cunoască și tinerii, și cât mai mulți oameni. Careva din lucrările sale au fost publicate în multe țări, precum și în Grecia.
Tinerii învață opera lui de pe DVD. Nu au de obicei șansa ritualului camerei întunecate și a marelui ecran…
Din păcate, nu putem să facem nimic pentru asta și în cele mai multe cazuri rezultatele nu sunt satisfăcătoare. Pierd complet obiectivul filmelor și ceea ce se numește „reconstituire” nu este decât improvizație cu posibilități tehnologice. Dar nu este corect să improvizezi cu acestea. Confrunt o mulțime de probleme cu filmele tatălui meu pe aceasta temă la nivel mondial. Chiar și Blu-Ray Disc are câteva probleme. Înțeleg că este greu să găsești exemplare autentice pentru a viziona filmele, dar problema este corectarea culorilor! Tatăl meu a avut o precizie asupra culorii, și acum există greșeli până și pe Blu-Ray!
Institutul dispune de exemplare autentice?
Există arhiva. Următorul proiect al nostru este să circule o copie „Director’s cut” a filmului „Αndrei Rubliov”. Cred că va fi gata când este și aniversarea a 50 de ani de la turnarea filmului.
