A fost odată tabăra de refugiați „Rossi Longhi” din Latina. Și acolo au fost odată imigranți care s-au refugiat în Italia, după Revoluția din Ungaria din 1956, fugind de diverse persecuții politice… Dar cine își amintește astăzi când istoria e martoră la o altă migrație epocală? Ieri de la Est la Vest, acum de la Sud la Nord? Cine își amintește de acel câmp de refugiați din inima Italiei? Și de acei mii de oameni care au cerut azil politic, printre care, în mod surprinzător, dăm de numele marelui artist rus Andrei Tarkovski, maestrul de necontestat al cinematografiei ruse și mondiale!
Tabăra de refugiați din Latina
Centrul de asistență pentru refugiații străini din Latina a fost înființat în 1957 cu fonduri de la guvernul italian, din partea Statelor Unite, de la „United Nations High Commissioner for Refugees” (UNHCR) și de la „Inter-Governmental Committee for European Migration” (ICEM). Acesta a fost închis în 1989, odată cu căderea Zidului Berlinului.
Din 1957 până în 1990, orașul Latina a găzduit 80.000 de refugiați din Europa de Est (de asemenea, indonezi și cubanezi) ce căutau azil politic și economic și care mulți dintre ei erau destinați să ajungă în termen de șase luni în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Suedia și alte țări.
Astăzi, în fostul lagăr de refugiați, își are sediul Facultatea de Științe Economice a Universității „La Sapienza”. Fiecare refugiat are povestea lui. În acei ani, Latina era locuită de o populație pestriță și semi-clandestină, purtătoare de experiențe individuale și colective, în măsură să mărturisească o întreagă epocă. Orașul a oscilat mereu între a considera „Rossi Longhi” un loc „deranjant”, creat din voința Ministerului de Interne sau un loc de mare importață pentru o întreagă epocă istorică. Refugiații erau de diferite naționalități și pături sociale, erau artiști, hoți, ingineri, prostituate, intelectuali, familii și foști deținuți, iar orașul resimțea frică față de taberele de refugiați, mai ales că intrarea în contact cu cei care au venit nu a fost înlesnită în niciun fel de către instituții. Relațiile dintre cei din Latina și refugiați au fost întotdeauna spontane și personale.
Filmul documentar al Emanuelei Gasbarroni
Aceasta poveste convingătoare în care se întrepătrund probleme geopolitice, sociale și umanitare este transformată într-un film documentar de către Emanuela Gasbarroni – jurnalistă și realizatoare – care, în cercetarea sa, a fost pe urmele mai multor persoane care au trecut prin tabără, le-a adunat poveștile și le-a pus în legătură. Este un film despre căutarea libertății, migrație, exil. Și, deasemenea, despre activitatea instituțiilor care au sprijinit proiectul documentar încă de la începuturi. Iar pe fundal, Istoria cu I mare: invazia Ungariei, Războiul Rece, alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, căderea Zidului Berlinului etc.
Pentru producerea filmului documentar, până acum au existat investiții semnificative pentru cercetare personală, studiu și filmare, suportate în proporție de 70% de Italia și Serbia. De asemenea, s-a inițiat chiar o acțiune de crowdfunding. „Fondurile strânse – afirmă Gasbarroni – ar fi o contribuție importantă pentru a povesti istoria complexă a acestui trecut recent, care aparține întregii țări, dar de care foarte puțini oameni știu. Suma solicitată ar contribui la finalizarea filmărilor, la montajul filmului, la chestiuni legate de post producție.”
Gasbarroni are numeroase amintiri din copilărie în legătură cu tabăra de refugiați. „Când eram copil – explică ea – locuiam în Latina și părinții mei invitau din când în când la cină refugiați, în special trei cubanezi și un cuplu de cehi de vreo 20 de ani cu care am ținut legătura apoi zeci de ani! Gândindu-mă la ei – m-am întrebat ce s-a întâmplat cu toți acei oameni, ce-și amintesc ei de migrarea de la est la vest…” Gasbarroni a cercetat arhiva din Latina, reconstruind povestea multor refugiați. „Am găsit documente, fotografii, scrisori și la un moment dat, mi-au căzut în mâinile mele, tremurânde cu emoție, documentele lui Andrei Tarkovski!”
Personajele documentarului
Mihai Băbeanu a fost refugiat în mijlocul anilor șaptezeci, a scris o carte despre dosarul pe care serviciile de securitate române îl scriseseră despre el. Alupi Antonina, pictoriță, fiica celui mai important pictor expresionist român, trăiește acum la Paris – și ea a fost în Latina. Aurelia Klimkievicz, acum trăiește la Toronto și ține un curs despre migrați. A scăpat din Polonia în ultimele decenii, în 1980. Jacek Lasviezski, un polonez aflat acum în Canada, a scris o carte despre „333 de zile într-o tabără de refugiați”. Monika Wile era pe atunci o fetiță și avea șapte ani. Sorin Sorescu, român, predă economie la Universitatea din Texas. Alex Konicks lucrează la Departamentul de Stat al SUA. El a sosit în 1982, fugind noaptea, traversând un câmp de gheață din România, în timp ce soldații trăgeau în ei… A mers apoi în Serbia, la Belgrad, a luat un tren spre Sesana, la granița cu Italia, mergând apoi pe jos până la Trieste… De aici a luat de la poliție un bilet către Latina. În 2012 a organizat „30 Anniversary Freedom Walk”, aducându-și familia (soția și cei doi copii) să facă și ei aceeași călătorie, „evadarea” sa! A cerut de la UNHCR vești despre tabăra de refugiaƫi, dar nimeni nu a știut să-i spună nimic.
Andrei Tarkovski
Tarkovski a fost și el victimă a „memoriae damantio” („condamnarea memoriei”). Ștergerea memoriei nu a cruțat nici cultura, nici cinematografia. Fișa personală de înregistrare a lui Andrei Tarkovski este cu numărul 13225/379. Descoperirea fișei lui a fost o descoperire neașteptată! Probabil nici fiul său, care locuiește la Florența și îi poartă numele, nu bănuia de existența unui asemenea document.
