Scenariul „Sardor” a fost scris prima dată de Tarkovski în anul 1973, împreună cu prietenul și colaboratorul scenaristul Aleksandr Mișarin. A fost o comandă din partea Studiourile de Film din Tașkent, Uzbekistan, prin intermediul regizorului Ali Hamraev. Acesta intenționa să și regizeze viitor film. Solicitarea a fost onorată de marele artist în speranța unei colaborări fructuoase, mai ales că în timpurile acelea se dorea de cele mai multe studiouri de film și abordări în genul „western”. Tarkovski nu a iubit niciodată genul „western”, dar era în punctul să schimbe lumea filmului, să revoluționeze acest gen în cinema. Povestea „Sardor”, care mai întâi a purtat titlul „Leprosul”, se dorea nu doar o colaborare de pe urma căreia trebuia să se câștige bani, ci și un drum nou artistic în ale genului. Acțiunea scenariului are loc în republica Central-Asiatică a Kazahstanului. Kzyl-Orda este un oraș mare situat pe malul fluviului Syr Darya care se varsă în marea Aral. Kzyl Kum (sau Kyzyl Kum, care înseamnă „nisipuri roșii”) este marele deșert care se întinde între Kazahstan și Uzbekistan. Borsa-Kelmes (cunoscută și ca Barsa-Kelmes) este o insulă din Marea Aral. Aceasta simbolizează și una dintre cele trei căi pe care eroul din basmele din Uzbekistan trebuie să le aleagă; ea înseamnă „locul fără de întoarcere”… Așa cum s-a întâmplat cu majoritatea proiectelor în care numele lui Tarkovski a fost implicat, cererilor scrise pentru a convinge autoritățile să dea undă verde unui scenariu, au devenit ele însele subiecte de film. Refuzul a urmat să vină din partea GOSKINO, autoritatea cinematografică rusească. Ce a dorit Tarkovski și Mișarin: După o absență de două luni, Mirzu, personajul central, se întoarce în satul său pentru a descoperi că întreaga sa familie are lepră… și că a fost evacuată pe insula Borsa-Kelmes. Atunci când un soldat bătrân îi spune în glumă să cumpere insula, Mirzu face din asta scopul vieții sale. Idris (care inițial era un crescător de vite, bogat, devenit ulterior în scenariu un judecător și prieten de-ai lui Mirzu) este omul care, fără să aibă nimic de câștigat, îl încurajează pe Mirzu să plece să caute aur în deșert pentru a avea cu ce cumpara insula. El însă nu îl trădează pe Mirzu; Sa-Mukhamed este cel care lansează un atac, după ce a auzit de un om care a găsit aur în deșert, și își dă seama că poate fi doar vechiul său prieten, Mirzu, împreună cu care, cândva, a fost în căutarea metalului prețios. Toate personajele principale mor în urma atacului, doar orfana Ena și Mirzu supraviețuiesc. Mirzu reușește într-un final să-și împlinească visul și cumpără insula Borsa-Kelmes; încărcat cu rulote pline de mâncare, animale, materiale fine și vin, el ajunge pe insulă și este reunit cu familia sa. Dar nu după mult timp, autoritățile încearcă să pună stăpânire pe insulă și să le tulbure liniștea. Eșecul lor aduce un final fericit și îl ridică pe Mirzu la rangul de erou mitic al poemului epic și tragediei. Povestea începe în 1915, dar spre final ne dăm seama că în timp ce Mirzu își trăia prețiosul vis al armoniei familiale pe insula sa, în lumea de afară aveau loc mari schimbări – anume, Revoluția bolșevică. Proiectul a stagnat timp de mulți ani. Un pasaj din jurnalul lui Tarkovski, din 3 iunie 1975, îi menționează pe Hamraev și Uzbekfilm ca fiind distrași, sugerând că poate GOSKINO este cel care pune bețe în roate la tot. La începutul lui 1978, Tarkovski chiar a cochetat cu ideea de a scrie un scenariu bazat pe o altă cerere venită chiar din partea regizorului italian Sergio Leone, pe care îl cunoștea. Un an mai târziu, prin persoana regizorul de film din Uzbekistan, Șukrat Abbasov, care a devenit șeful Studiourilor Uzbekfilm și a putut într-un final să autorizeze scenariul, Tarkovski a rescris în trei săptămâni scenariul „Sardor”, în noiembrie-decembrie (în timp ce lucra la „Călăuza)”, și l-a înmânat. Nu se știe sigur de ce scenariul a fost refuzat și atunci… După cum își amintește Aleksandr Mișarin, proiectul a condus la un scandal pentru că pe atunci, prin părțile acelea, venise chiar o epidemie de lepră (după cum spune el, cei care aveau boala, chiar erau trimiși pe insula Borsa-Kelmes)! Cei care trebuiau să dea undă verde proiectului au fost șocați de coincidență, chiar revoltați, iar proiectul a fost rapid îngropat. Hamraev le-a pus la dispoziție lui Tarkovski și Mișarin un glosar al cuvintelor din Uzbekistan, pentru a oferi scenariului izul exotic cerut de gen. Maria Ciugunova, critic de film, spune că Tarkovski voia să joace el însuși rolui Greierului, rusul distrat și veșnic aflat sub influență… De asemenea, autorii au decis ca în a doua versiune a scenariului să renunțe de tot la tema Revoluției – la apariția soldaților din Armata Roșie, cu steagurile lor albe și bunele intenții – dar cum acesta nu a fost niciodată acceptat, nu s-a mai lucrat asupra lui. Versiunea publicată aici este singura păstrată. În unele aspecte, personajul central Mirzu prezintă elemente ale eroului tarkovskian. Este posedat de o idee pentru care e dispus să facă orice pentru a o urma; scopul lui este unic până la absurd. El își prețuiește rădăcinile, casa și – cel mai important – tatăl, pentru care, până la urmă, își urmează planul neverosimil. El este un singuratic și un proscris, un biet nebun, asemănător Călăuzei. El dorește să creeze un paradis izolat pe pământ, unde cei dragi lui pot fi în siguranță și fericiți – într-un fel acest lucru anticipează teme care apar în ultimele filme ale lui Tarkovski. Se luptă cu o armată întreagă aproape cu mâinile goale și se sacrifică pentru idealul său. Retrospecțiile îndrăgite ale regizorului, amintiri ale vremurilor mai inocente, transmise prin imagini sugestive, și-au făcut și ele apariția în scenariu. De amintit că toate scenariile lui Andrei Tarkovski sunt niște semi-fabricate, ele nu sunt opere literare, de aici și geniul său. Geniu care dă posibilitatea cititorilor să-și imagineze ce ar fi făcut Tarkovski în peliculă și chiar ei înșiși.
Două puncte apar pe orizontul arzător și strălucitor al deșertului. Ritmul pașilor lor este unul încet, dar continuu și egal; ritmul oamenilor obișnuiți să înfrunte mari întinderi și necazuri. Se apropie – un bărbat robust într-o mantie învechită, cu o geantă ecvestră grea pusă pe umăr, și o fată în jur de paisprezece ani purtând o rochie atăt de decolorată încât devenise albă. Se opresc. În ochii lor se văd liniște și un țel îndepărtat, dar și o anumită detașare față de ce îi așteaptă. Aceștia sunt oameni care au biruit deșertul. Stația Kzyl-Orda este un loc zgomotos și colorat, neînțeles dar fascinant ochiului. În porțiunea mică din spatele peronului înconjurat de case mici și albe, nu se află mai mult de o sută de oameni. Cu toate acestea, pentru trecători ea este o mare hărmălaie; o ocazie festivă nepotrivită – dorită, dar înfricoșătoare. El își dă jos fesul și dezvăluie o tunsoare scurtă și neuniformă, presărată cu arsuri rozalii. Este înalt, are fața îmbujorată și ochi verzi.
“Mirzu, pune-ți fesul pe cap”, spune Ena cu o solicitudine liniştită.
Mirzu continuă să se uite la stație, ca și cum nu ar auzi cuvintele ei. Își ridică mecanic mâna iar degetele ating cu grijă arsurile.
Ena îi urmărește mișcările cu colțul ochiului. Se înțeleg unul pe celălalt.