Participă: EMILIA SMURRO, membru al Redacției naționale „Meeting”. SERGHEI DREZNIN, pianist şi compozitor. CHARLES DE BRANTES, preşedinte Institutul Internațional „Andrei Tarkovski” – Paris. IAS GAVRONSKI, jurnalist şi eseist. VLADIMIR MAXIMOV, scriitor și eseist. MAXIMILIAN SCHELL, actor. LARISA TARKOVSKI, soția marelui artist rus. KRZYSZTOF ZANUSSI, regizor, amfitrion „Meeting”.
EMILIA SMURRO, membru al Redacției naționale „Meeting” :
„Noi am pierdut interesul pentru noi înşine, am uitat de aceste întrebări fundamentale: De ce trăim? De ce am venit în această lume? Fără să răspundem la aceste lucruri, nu cred că suntem demni să ne numim oameni.” (Andrei Tarkovski, Rimini, 24 august 1983)
Emoţia pe care o transmit aceste cuvinte ne-a amintit de Andrei în aceşti ani, dar mai ales în aceste luni şi, de asemenea, acum retrăim intensitatea momentului, a serii dedicate omagierii lui Andrei Tarkovski!
Am reascultat zilele acestea vocea lui, acel timbru atât de grav şi în acelaşi timp atât de profund, care ştia să evoce adevăr şi mister, care vorbea despre celălalt şi nu despre sine, aşa cum numai artiştii şi sfinții ştiu a face. Am revăzut imaginile măreței sale arte, încărcată de nelinişte şi de curiozitate, provocatoare şi chinuitor de poetică, mereu capabilă să surprindă şi să aştepte în fața oricărei sclipiri de noutate pe care numai misterul vieții ştie să o ofere. Am fost tulburați încă o dată de energia neliniştii fericite pe care arta și poezia lui Tarkovski o exprimă şi o comunică. Fericirea aceasta a lui Andrei vrem să ne-o amintim, fericirea unuia care a ştiut să treacă peste contradicții, drame, durere, fară să-şi piardă interesul pentru el însuşi, cum ne-a spus, fară să renunțe vreodată la arta și poezia dramatică şi bogată care umple viețile celor care în continuare ştiu să aştepte şi să întrebe.
KRZYSZTOF ZANUSSI, regizor, amfitrion „Meeting” :
Fiind prieten cu Andrei Tarkovski, eu încă simt aproape umbra decesului său… Dar pe de altă parte vreau să cred că această viaţă împlinită a lăsat speranţă, a lăsat o viziune care poate fi continuată și dezvoltată de alţi artiști ai culturii noastre. Andrei a fost în special un artist rus, dar și un artist european, și elementul care îl lega pe Andrei de tot publicul european mi se pare că sunt rădăcinile culturii iudaice-creștine care trăiește atât în partea occidentală a Europei, cât și în cea orientală.
Vă anunţ că în seară aceasta avem printre noi un prieten al lui Andrei, un pianist și compozitor rus, pe Serghei Dreznin. El vine acum de la Viena și ne va prezenta câteva fragmente muzicale ale unor binecunoscuți compozitori ruși.
Serghei Dreznin prezintă compoziţii de Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Vasilievici Rahmaninov și alţi autori. Apoi preia cuvântul Krzysztof Zanussi.
Cred că aceste compoziţii muzicale rusești au apropiat această ţară pe cât de departe, pe atât de aproape… Departe pentru că lumea de astăzi, Europa de azi, e profund fragmentată și, pentru că facem parte din aceeași familie europeană și nu putem să ne gândim la cultura europeană fără să amintim de grandioșii: Tolstoi, Cehov, Dostoievki, și de mulţi alţi artiști și compozitori care au contribuit la conștiinţa și cultura noastră. Menționez că Tarkovski se încadrează în această categorie, este unul dintre acei ruși care a adus în Europa occidentală, și nu doar, un mesaj valid exprimat în cinematografie, un domeniu complet laicizat. Cred că Tarkovski – rămânând rus – ne-a adus foarte importante valori universale.
Aș dori acum să-l invit la cuvânt pe domnul Charles de Brantes, preşedintele Institutului Internațional „Andrei Tarkovski” – Paris.
CHARLES DE BRANTES, preşedinte Institutul Internațional „Andrei Tarkovski” – Paris :
Cel care îl iubește pe Dumnezeu, pe Hristos Domnul, pe Sfântul Duh, dar care iubește și arta, se află mereu în faţa unei dileme; problema e deseori dificilă, profundă. Andrei mi se pare unic, și un personaj atât de modern. A reușit să creeze o punte între aceste lucruri și iată, în arta sa, se simte o prezenţă a lui Dumnezeu, a frumuseţii Lui, dar și a memoriei Domnului Hristos.
Găsim o îmbinare unică, neîntâlnită la alţi artiști, sau poate cu greu, dar la artiști ermetici, fie pianiști, fie sculptori, fie pictori sau chiar poeţi ș.a.m.d. Prima mea întâlnire cu Tarkovski a avut loc la Stockholm, în august 1985; definitivă turnare a ultimului său film, intitulat „Sacrificiul”. Mă așteptam să întâlnesc „ceva măreţ”, „o persoană impunătoare”, „un patriarh”: dar am fost surprins… Mă aflam în faţa unei persoane foarte modeste, ageră, un om slab și nu foarte înalt de statură: dar, brusc, ce mi-a captat în mod deosebit atenţia au fost ochii săi. Doi ochi mari, doi ochi care cuprindeau orizontul de la dreapta la stânga, care se sforţau să se oprească unul asupra celuilalt, doi ochi care exprimau ceva atât de serios și atât de măreț, chiar delicat, grijuliu în orice caz. Am văzut un om iremediabil stăpânit de iubire. Fără să vreau să fac comparații între aceste persoane, indicii foarte obiective îmi redau aceeași impresie primită de la Maica Teresa din Calcutta. Un fel de semn în care creștinii se recunosc, care ar trebui să ne servească la recunoașterea omului: un om puternic, liber, autonom, independent.
Pe parcursul anului în care, la Paris, cu alţi prieteni, am avut ocazia să-l întâlnesc, am văzut că această independenţă, această libertate, constituiau o valoare-cheie la Tarkovski.
O anecdotă. Cu puţin înainte de moartea sa a găsit în curtea locului unde era internat o pasăre lovită. A luat-o, a păstrat-o, a iubit-o și cu vreo săptămână înainte să moară m-a rugat să o las liberă într-o pădure. E o poveste simplă, dar cred că această imagine e atât de puternică și poate fi interpretată în orice mod. Într-adevăr, el chiar a sosit la Paris ca o pasăre rănită, între anii 1985-1986 tocmai aflase că era bolnav. Și nu o boală ușoară…
Pentru asta, împreună cu alţi prieteni am constituit un comitet care timp de un an i-a susţinut pe Andrei (fiul său) și pe Larisa (soția sa). I-am ajutat ca să poată să-i aducă la Paris pe fiul lor și alţi membrii ai familiei. Andrei Tarkovski ne-a încurajat pe toţi dând ultimul interviu la „France Catholique”, cu câteva luni înainte de sfârșitul său. Pot să mărturisesc că ultimele clipe din viaţa sa au fost foarte dureroase, rar am văzut un om care să sufere în acel fel. Toată această suferinţă el nu o arăta, era foarte discret și pe parcursul unui an petrecut în Franţa, în jurul lui s-a produs o cristalizare fantastică. Am primit la comitet scrisori, telefoane, mărturii, picturi, sculpturi, poezii și opere diverse de la persone diverse, unele dintre ele care l-au cunoscut, dar toți și-au manifestat iubirea lor. Moartea sa a fost foarte dificil de acceptat, dar să ne amintim că, în unul dintre ultimele sale filme, ne spune în fond că moartea nu există, ci există doar frica de moarte…
Putem să spunem că sufletul e nemuritor… Și că într-adevăr opera sa, realizată cu trudă și suferință, e vie. Îţi mulţumim, Andrei Tarkovski! Mulțumim că ne-ai făcut să înţelegem ceva despre viaţă, despre sufletul vieţii, despre viaţa noastră!
KRZYSZTOF ZANUSSI, regizor, amfitrion „Meeting” :
Mulţumim pentru aceste cuvinte frumoase domnului Charles de Brantes! Cuvinte care ne-au mișcat pe toţi! Rar se întâmplă să pronunţi cuvântul „nemuritor” fără să faci abuz retoric de semnificație, cum e cazul aici!
Aș dori acum să-i dau cuvântul lui Ias Gavronski și apoi lui Vladimir Maximov.
IAN GAVRONSKI, jurnalist şi eseist :
Relaţia, prietenia mea cu Andrei, s-a consolidat într-un moment deosebit din viaţa sa, și anume, atunci când a luat decizia de a părăsi Uniunea Sovietică. Cred că am fost primul străin cu care a vorbit despre asta. Îmi amintesc de lungile plimbări la Moscova, pe colinele Lenin, ţinând cont că era foarte nesigur să vorbești în interioarele caselor, când îmi mărturisea aceast lucru.
Rar am văzut o persoană care să trăiască în propria viață cu atât de multă intensitate și simplitate, care să fie în același timp deschisă la dialog, cunoaștere, la curiozitatea lumii exterioare. Dacă am o amintire exactă dintre toate momentele pe care le-am trăit, este exact aceea a conversaţiei avută cu el: iar o discuţie cu el nu putea să fie banală, nu exista nimic superficial, era întotdeauna vorba despre ceva foarte profund și intes. Cred că am înţeles, atât cât l-am cunoscut, că munca pentru el nu însemna ascensiunea către success, dorinţa de a ieși la suprafaţă, ci, pur și simplu, doar posibilitatea de a se exprima, lucru care îi era constant refuzat începând cu Uniunea Sovietică.
VLADIMIR MAXIMOV, scriitor și eseist :
Odată am început să vorbesc despre Italia cu Andrei Tarkovski… Mi-am exprimat gândul următor: „În paisprezece ani de exil nu am găsit niciodată în Europa Occidentală un stat ca Italia, cu un asemenea interes, o astfel de vivacitate, de pasiune, pentru tot ceea ce înseamnă spiritual.” Andrei era de acord cu acest lucru și nu întâmplător a petrecut aici în Italia trei ani din viaţa sa, ani care au fost bogaţi din punct de vedere spiritual. Chiar aici a avut loc conferinţa de presă organizată în decursul căreia a declarat că își întrerupe legăturile cu sistemul sovietic. Şi tot de Italia erau legate planurile pentru crearea filmului său despre Hoffmann și al lui Hamlet. Italia întotdeuna i-a fost dragă. Este unica ţară care în prezent îi păstrează amintirea marelui regizor, iar aceasta o demonstrează și expoziţia pe care aţi organizat-o, la fel și centrul care îi poartă numele și, se pare, o stradă! Acest lucru este cu adevărat important deoarece Uniunea Sovietică a început o propagandă împotriva filmelor sale, a umorului său, a operei sale, a corpului său… Ar fi vrut să aducă trupul neînsuflețit al lui Andrei la Moscova! Nu e primul, nici ultimul… Uniunea Sovietică se ocupă cu această formă de uzurpare spirituală de șaptezeci de ani încoace… Încep prin persecutare, expulzare, omorârea unui artist dacă e posibil, ca mai apoi să-l glorifice prin propagandă! Câţi artiști, ai acestor mari defuncţi, nu „lucrează” acum pentru ei!
Desigur că trebuie să ne bucurăm pentru populaţia Uniunii Sovietice că vizionează filmele lui Andrei, dar nu putem permite ca acest nume mare să devină „monedă de schimb” pentru propagandă! A zis bine Zanussi, anterior: „Tarkovski este universal și aparține tuturor”. Thomas Mann a spus la un moment dat: „Germania se află acolo unde sunt eu.” Contribuţia lui Andrei la cultura rusă și universală e atât de mare încât se poate spune cu usurinţă că există cultură rusă acolo unde se află și Tarkovski!
KRZYSZTOF ZANUSSI, regizor, amfitrion „Meeting” :
Aș dori să spun câteva cuvinte și aș alege episodul, unul dintre momentele noastre, pe care merită să-l amintesc după moartea sa. Cu mulţi ani în urmă am fost împreună în Statele Unite la un festival cinematografic, unde invitaţii primesc o călătorie prin această necunoscută și frumoasă Americă din Vest.
Îmi aduc aminte că jurnaliștii americani voiau să știe ce părere avea Andrei despre acele locuri, unde John Ford regizase faimosul său film „Umbre roșii”. Şi, Andrei, fără să-și dea seama cât de mult înseamnă acest film pentru americani, a spus: „Ce risipă să folosești acest peisaj metafizic care evocă sentimentul infinitului, al prezenţei lui Dumnezeu, pentru un film care vorbește numai despre bani!”. Îmi amintesc că, ajunși la festival, se organizase o conferinţă cu locuitorii acelui mic stat. Andrei nu era un „patriarh”, dar avea înfăţișarea unui „profet” pentru ei, iar tinerii americani au intuit că acest om putea să îndrume, sau să sugereze ceva important. Una dintre primele întrebări, a celor prezenți, a fost următoarea: „Domnule Tarkovski, ce pot face eu ca să fiu fericit?” Lui Andrei întrebarea aceasta i s-a părut atât de absurdă încât nici măcar nu a vrut să răspundă! Eu, care aveam acest rol de polonez între orient și occident, încercam să mediez situaţia și l-am rugat pe Andrei să spună ce era cu adevărat important, iar Andrei a dat un răspuns cum poate era de așteptat: „Cum, nu știi ce e important? Important este să ne gândim cum am fost făcuți din nefiinţă în fiinţă, de la inexistenţă la existenţă, și să aflăm care e rostul nostru în această lume și, înţelegând acest rol, să facem din el datoria noastră, fără să conteze dacă ajungem sau nu la fericire.”
Cuvintele amintite la începutul acestei întruniri, în care Andrei punea accentul pe cât de important este pentru demnitatea omului să întrebe: „De ce suntem? De ce existăm?” nu se aștepta nimeni! Trebuie să găsim un raspuns, iar raspunsul lui Andrei era în mod profund unul spiritual și religios.
Fiind un om complex, ager, suferind, foarte exigent cu el însuși, Andrei era intransingent cu etica sa profesională, își lua în serios vocaţia, profesia, ceea ce se vede și în filmele lui. Tot ce făcea Andrei era în acord perfect cu viaţa sa personală și atitudinea sa faţă de lucru, cercetarea idealului coincidea cu munca sa artistică. Acest lucru mi se pare, pentru noi artiștii, un model de neuitat! Nu putem să vorbim despre ideal, dacă acesta nu e adevărata esenţă a vieţii noastre pe care o trăim!
Aș dori acum să-i dau cuvântul lui Maximilian Schell!
MAXIMILIAN SCHELL, actor :
În ultimul său film „Sacrificiul”, Andrei spune o legendă… Tatăl îi povestește fiului că există un om care în fiecare zi udă un copac uscat, cu speranţa ca acesta să reînflorească! După câţiva ani de zile florile reapar, copacul trăiește din nou! Finalul filmului arată acest copac mort, uscat, pe o coastă necunoscută și pe tânărul al cărui tată a murit și care udă acest copac, apoi camera de filmat se îndreaptă spre înaltul cerului. Se văd ramurile goale îndreptate spre cer și deasupra stă scris: „Acest film este dedicat fiului meu cu speranţă și încredere.” După-amiaza aceasta am vorbit cu Andrei Jr. căruia i-a fost dedicat acest film și l-am întrebat: „Ce anume vrei să devii?” El mi-a răspuns: „Nu știu.” „Vrei să lucrezi în cinematografie din moment ce știi să faci fotografii frumoase?” „Nu, – mi-a spus – pentru că atunci când ai un tată geniu nu poţi alege cinematografia ca profesie!” Aș vrea să vă spun de pe acest podium că și tatăl lui Andrei era un geniu, un mare poet! Arseni Tarkovski!
Deseori am auzit tineri care se întreabă: „Ce ar trebui să fac în ziua de azi?” Aș fi vrut să răspund: „Ceea ce simţiţi! Arătaţi care vă sunt talentele.” Așadar, nu-ţi fie teamă Andrei Jr. – dacă vrei să faci film, faci film! În fond, tatăl tău avea încredere în tine și ţi-a lăsat moștenire încrederea și speranţa sa!
Pianistul Serghei Dreznin interpretează alte compoziţii muzicale dedicate lui Andrei Tarkovski, apoi amfitrionul serii o invită pe scenă pe Larisa Tarkovski, soția marelui artist rus.
LARISA TARKOVSKI, soția marelui artist rus :
Îmi este foarte greu să vorbesc. Cu toţii cred că puteţi să înțelegeţi prin ce trec și sper doar că toţi cei care vă aflaţi în sală împărtășiţi același sentiment, durerea familiei noastre, dar și bucuria de a ne afla împreună!
Aș dori să le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la organizarea acestei seri, pentru cuvintele frumoase referitoare la Andrei; nu numai ceea ce s-a spus despre Andrei ca soţ și tată al copiilor mei, ci și despre el ca artist, despre creaţia sa, influenţa operei sale în zilele noastre și în cele ce vor urma.
Aș vrea să-i mulţumesc domnului Dreznin că a scris și interpretat muzică pentru Andrei, căruia îi placea foarte mult; această muzică scrisă din inimă va ajunge la sufletele tuturor, așa cum cred că s-a întâmplat și în seara aceasta.
Cred că tot ceea ce e frumos, bun, adevărat, nu va muri niciodată și tot ceea ce e mai de preţ în opera lui Andrei, se va păstra!
Vă mulțumesc tuturor!
KRZYSZTOF ZANUSSI, regizor, amfitrion „Meeting” :
Dragi prieteni, vă mulțumim tuturor! Sper ca această seară să rămână în memoria voastră precum va rămâne arta, opera extraordinară a lui Andrei Tarkovski!
Se spune în mod ironic că cinematografia are viaţă scurtă, se spune că filmul nu reușește să exprime valori spirituale pentru că spiritualul nu este vizibil! Andrei a demonstrat că există modalitatea de a exprima spiritualul prin intermediul ecranului; așadar, să credem că filmele sale vor rămâne în cultura europeană!
(23 august 1987)
