A venit anul 1981. Andrei a primit o invitație în Marea Britanie. La începutul lui februarie a mers la Londra pentru prima dată. Orașul i s-a părut ciudat, neobișnuit, dar provocându-i dorința de a îl vizita din nou. S-a întors la Moscova cu povestiri despre școala actorială splendidă din Anglia. Nu am venit în vizită la el imediat, ci după câteva zile. Andrei se odihnise puțin. Am adus un coniac „Dvin”, un coniac armenesc de bună calitate ce s-a dovedit că i-a prins bine „sub limbă”. La început și-a amintit de prietenii săi armeni, dar eu am întors cumva discuția… Andrei a povestit că a ajuns la Londra răcit. A vizitat Edinburgh și apoi Glasgow. În galeria de la Glasgow a văzut „Răstignirea” lui Salvador Dali, iar în Edinburgh – „Hristosul” lui El Greco, două capodopere absolut fantastice.
Din Scoția s-a întors din nou la Londra și, bineînțeles, l-au adus și la ambasadă. Rare sunt cazurile când este interesant la ambasadele noastre! Dar mult mai interesant a fost la Teatrul lui Shakespeare, la un spectacol după o piesă a dramaturgului nostru Nikolai Erdman, sub titlul „Sinucigașul”. Trebuie să amintesc că Erdman a fost interzis la vremea sa și deportat pe timpul lui Stalin la Eniseisk. La teatrul de la Londra, în mod deosebit, l-a marcat actorul Rodger Rees al cărui nume Andrei îl articula deosebit de stăruitor. L-a văzut și la teatru, cât și la cinema și voia să îl filmeze în rolul lui Hamlet, în pelicula ce urma să fie realizată.
A avut loc și întâlnirea cu directorul artistic al Companiei Regale Shakespeare, Trevor Nunn, și cu actorii care erau implicați în punerea în scenă a producției „Trei surori” de A.P. Cehov pentru televiziune. „Vezi, a remarcat el, cu ce se ocupă englezii?” Primirea lui Andrei a fost organizată de Asociația „Marea Britanie – URSS”. Andrei i-a întâlnit pe reprezentanții principalelor organizații cinematografice din țară. A spus: „Au fost prea multe ca să le enumăr pe toate, și nici nu țin minte numele lor, au fost mai multe de șapte-opt.” L-am întrebat dacă i-au propus ceva... „Imaginează-ți, mi-au propus să pun în scenă „Hamlet” la Teatrul lui Shakespeare! Școala lor națională dorește ca eu să țin acolo o serie de lecții sau să preiau un curs de regie! (Hai mai toarnă, „Dvin”, este o chestie bună…) În general, au fost multe: Oxford a oferit să țin lecții de regie, au fost și propuneri din Germania, pe scurt, o să fac avere, Sașa, dar nu sunt lăsat de „păcatele mele”! Am o mulțime de datorii, nu mă lasă nici ele să câștig bani!” Andrei nu putea să accepte aceste oferte, zi de zi, lună de lună, tot a așteptat decizia din Italia…
S-a planificat o nouă călătorie în străinătate cu filmul „Călăuza”, de această dată în Suedia, la invitația suedezilor. Andrei a fost invitat împreună cu familia. Familiei nu i-au permis să iasă din țară… Erau, desigur, și excepții, numai că acestea nu îl includeau și pe Tarkovski! În locul familiei va merge „o persoană de încredere” de la Goskino! Nu este greu de închipuit cât de tare îl înfuria acest lucru pe Tarkovski. Este posibil că această situație de călătorie să fi agravat relațiile deja încordate din interiorul familie. Dar în data de 11 mai a fost deja în avion și se îndrepta către Stockholm, însoțit de un funcționar de la Goskino. Cutiile, rolele cu pelicula filmului „Călăuza” erau în compartimentul pentru bagaje! Suedezii au acordat filmului aprecieri foarte înalte! Andrei s-a întâlnit cu actorii suedezi, cu vedeta cinematografiei mondiale, actrița lui Bergman, Bibi Andersson și cu soțul ei, precum și cu regizorii suedezi. Surprinzător, nu s-a întâlnit cu regizorul Ingmar Bergman. S-a întâmplat ca Bergman să țină o lecție în fața studenților, iar Tarkovski l-a ascultat chiar din sală, dar nici unul nu a avut curajul să se întâlnească… Când s-au văzut apoi la Institutul Cinematografic Suedez, s-au întors și au mers în direcții diferite!
Șederea la Stockholm, în afară de triumful „Călăuzei”, a fost marcată de însemnări misterioase în jurnalul lui Andrei. Este vorba despre convorbirile telefonice cu soția sa, de la Moscova. A cerut ceva, a insistat asupra unui lucru. Și, pe neașteptate, Andrei a dispărut pentru două zile din vederea „însoțitorului său” și chiar și a cunoștințelor noi suedeze. Nu a putut să se hotărască să facă lucrul asupra căruia insista soția lui – să rămână în străinătate! Aceasta comunicase deja tuturor rudelor că Andrei va rămâne! El înțelegea mai bine decât soția sa Larisa toate greutățile răsplatei care urma: „Ce se va întâmpla cu familia?!” Și nu a avut curaj să accepte! Dar cât l-au costat cele două zile chinuitoare pe care le-a petrecut la prietenii apropiați, câtă sănătate i-au luat! „Am fost în iad!”, va scrie el în jurnalul său când se va întoarce la Moscova.
Totuși a reapărut la Stockholm, seara dinaintea plecării s-a întors la hotel, spre fericirea șefilor și spre dezamăgirea soției. Cred că revenirea acasă a fost una puțin bucuroasă. Doar soția lui a vrut atât de mult să plece în Occident. Mă întreb, oare nu înțelegea Larisa că dacă el ar fi rămas acolo, ea și cu fiul său ar fi fost ținuți drept ostatici la Moscova? La puțin timp după revenirea în țară, în iulie 1981, el va scrie în jurnalul său:
„Cum să trăiesc, la ce să aspir, la ce să mă aștept, dacă în jurul meu sunt doar ură, egoism și degradare? Dacă casa este dărâmată, unde să fugi, unde să te salvezi, unde să cauți liniștea?”
Îl citează și pe Montaigne:
„Au existat oameni pe care lumea îi considera ca fiind un miracol, iar între timp nici soțiile lor, nici servitorii lor nu au văzut nimic extraordinar în ei. Puțini au fost admirați de către cei apropiați. Istoria ne sugerează că niciodată profeții nu au loc în propria casă, mai mult, nici în propria țară.”
