Interviul a fost realizat la Zaragoza (în Spania) de jurnalistul Gonzalo Blasco. Cuprinde atât informații interesante despre editorul lui Andrei Tarkovski, Lyudmila Feiginova, cât și informații despre începutul profesiunii în cinematografie a marelui artist rus Andrei Tarkovski.
Este adevărat că editorul lui Tarkovski, Lyudmila Feiginova, a păstrat în secret o copie a primei variante a filmului „Andrei Rubliov” – filmare ce conținea scenele cenzurate de autoritățile sovietice – în casa ei, sub pat?
Da, este adevărat. Lyudmila Feiginova a fost o femeie foarte dedicată muncii sale și l-a admirat foarte mult pe Andrei. După prima proiecție a filmului „Andrei Rubliov”, la care au fost doar câteva persoane privilegiate, li s-a cerut să taie din film, și așa au făcut. Filmul a fost scurtat de la cele 205 minute originale la 180. Ea a hotărât de una singură să păstreze filmarea originală, care nu a văzut lumina zilei până în anul 1988, când filmul a fost proiectat din nou.
S-a expus pericolului, păstrând acel material, în epoca sovietică?
Nu, nu s-a expus. Nimeni nu știa de ea și oricum nimănui nu i-ar fi păsat. Feiginova a fost o profesionistă desăvârșită și o persoană foarte interesantă. În timpul lucrului la filmele lui Tarkovski ea propunea adesea schimbări esențiale în momentul editării filmului.
În filmul „Oglinda”, de exemplu, Feiginova a fost cea care a propus ca filmul să înceapă cu scena tânărului cu probleme de vorbire… Scena se baza pe o amintire a lui Andrei din casa mamei sale; era ceva ce văzuse la televizor. Scena a fost menită inițial pentru mijlocul filmului, dar Feiginova a sugerat să fie scena de început a filmului – Andrei a fost de acord. O altă scenă pe care Feiginova a rearanjat-o este cea a monologului soției Călăuzei. Scena are loc în bar și locul ei în film era imediat după conversația dintre cei trei protagoniști, înainte de plecarea spre „Zonă”. Însă Feiginova a propus că ar fi mult mai interesant dacă scena ar fi la sfârșit de tot, după întoarcerea lui… Lui Andrei nu i s-a părut potrivit la început, de vreme ce scena fusese filmată în bar, cu alte interioare decât cele din casa Călăuzei, dar Feiginova a răspuns: „Nimeni nu va observa că a fost filmată în altă parte, pentru că se vor concentra puternic pe actriță!” E destul de adevărat: nimeni nu remarca acest detaliu mărunt decât atunci când le este menționat despre el. Interpretarea actriței Alisa Freindlich fiind încântătoare!
Există un interes foarte mare printre admiratorii lui Tarkovski pentru un scenariu numit „Concentratul” (cunoscut și ca „Extractul”), și anume dacă a fost filmat în timpul perioadei de la institutul VGIK sau nu. A fost doar un scenariu și nimic mai mult? De la ce a pornit? S-au filmat vreodată părți din scenariu?
Da, este o lucrare pe care Andrei a scris-o în timpul examenului de admitere la VGIK. A fost scrisă într-o singură etapă și are șase pagini scrise de mână. Pentru această lucrare Andrei a primit cea mai mare notă. Povestea se bazează pe experiențele lui din timpul călătoriei în Siberia din vara anului 1953. Andrei a lucrat ca asistent într-o expediție științifică trimisă în Siberia de către Institutul Aurului de la Moscova, deși adevărata menire a expediției nu era să caute aur, ci mai degrabă să caute diamante. Diamante naturale pentru uz industrial, întrucât cererea de așa ceva era foarte mare în URSS. Schița a primit numele „Concentratul” pentru că în procesul de analizare a rocilor urma o procedură în care rocile se concentrau de patru ori pentru a le putea fi analizat conținutul. Expediția a fost înconjurată de un foarte mare mister, a fost considerată un secret de stat. Dar nu s-a făcut film după acest scenariu – nu s-a produs niciodată pentru ecran.
Mulți ani mai tarziu, eu si Alexandr (colegul lui Andrei și soțul meu) am scris un scenariu pentru Studioul de film de la Moscova „Sverdlovsk” (acum „Yekaterinburg”) pentru producerea unui film documentar. Chiar am cuprins câteva scene din acest scenariu a lui Andrei în conceptul documentarului. Eu și Alexandr am lucrat foarte mult la acesta și am oferit un scenariu vast producătorilor, dar cu toate acestea producătorii filmului s-au hotarât să folosească o variantă foarte simplificată a lucrării noastre și nu ne-au arătat filmul în forma lui finală până la premieră. În acel moment am hotărât că nu dorim ca numele noastre să fie pe genericul de sfârșit al documentarului!
Ce nume are acest documentar și în ce an a fost realizat?
Se numește „Vara în taiga cu Andrei Tarkovski” și a fost terminat în 1995, sau poate în 1993… Documentarul a fost filmat pe suport peliculă.
Este adevărat că a avut loc un mare incendiu la VGIK care a distrus câteva materiale filmate de Andrei Tarkovski, precum și filmul „Azi nu vom avem permisie”?
Nu, cu siguranță este eronată informația. Nu a avut loc niciodată un incendiu la VGIK din câte știu eu. Dar îmi pot imagina cum asemenea zvonuri au început să circule… Din când în când, televiziunea centrală, cum era numită în acea vreme, făcea curat în arhivele sale. În anii ’70 și înainte, foarte puțină importanță era atribuită filmelor precum „Azi nu vom avem permisie”, fiind considerate simple lucrări didactice, și astfel de filme erau șterse cu regularitate din arhive. Când numele Tarkovski a devenit cunoscut, exista o părere de rău cu privire la faptul că filmul din studenție nu fusese păstrat. Dar ca prin minune negativul original exista! Negativul a ieșit la lumină – undeva între 1995 și 1997 – când urma să aibă loc o retrospectivă a operei lui Andrei la Muzeul Cinematografiei de la Moscova! Directorul muzeului, Naum Kleinman, a depus un efort imens în investigarea situației și a reușit de altfel să găsească negativul! Negativul avea o calitate bună și au copiat un material nou pentru acea retrospectivă.
Este o poveste asemănătoare asociată și filmului „Ucigașii”?
Nu, la VGIK s-a păstrat o copie a filmului „Ucigașii”. Dar s-a păstrat doar o copie pozitivă, nu materialul original.
Originalul a fost distrus. Cu toate acestea, copii ale filmului au circulat ani la rând pe casete video în afară, cel mai probabil din Franța. Originea acelui material nu este cunoscută.
Există filmări rămase de la prima variantă a filmului „Stalker”?
Nu, din păcate nu cred că au rămas. Feiginova, care s-a ocupat de editare, ar fi putut foarte bine să păstreze niște materiale, care mai târziu să fi fost transferate la Gosfilmofond, dar nu știu să vă spun… Poate că au fost păstrate câteva fragmente. În orice caz, a doua variantă a filmului a fost mult mai bună, în opinia lui Andrei.
Cât de mult a fost influențat Tarkovski de regizorii japonezi clasici, precum Mizoguchi?
Tarkovski a arătat încă de la început, de când eram la institutul de cinematografie, foarte mult interes pentru tot ce se proiecta în cinematografele moscovite. Întâmplător, la acea vreme se proiectau la Moscova câteva filme japoneze foarte interesante ale unor regizori precum Mizoguchi, Kurosawa și alte nume mai puțin familiare. Lui Andrei acești regizori i se păreau foarte autentici, cel puțin în maniera de exprimare. De exemplu, imagini negative fuseseră folosite în niște scene, ceea ce a făcut și Andrei la scurtă vreme în „Copilăria lui Ivan”. Nu era o simplă imitație, ci mai degrabă un interes viu pentru tot ce era nou, venit din afară. Făceam parte și dintr-un grup interesat de cinematografie italiană, vedeam filmele lui Giussepe de Santis, Vittorio de Sica și tot ceea ce alcătuia neo-realismul italian.
„Azi nu vom avem permisie” este foarte diferit de alte filme pe care Tarkovski le-a făcut… Spuneți-ne, vă rog, mai multe despre el. Cine ce a făcut?
Asta e o istorie importantă ce ocupă probabil 15 sau 20 de pagini în memoriile mele, cu toate acestea o să vă redau doar o scurtă cronică. Cu privire la contribuția celor doi regizori – eu și Andrei – consider că Andrei a avut aportul cel mai mare. Am scris scenariul împreună chiar de la început. A existat un scenarist suplimentar, care mai apoi a fost înlocuit de un alt grup de scenariști. Colaborarea a fost foarte bună în timpul acestei prime etape. În timpul celei de-a doua etape, Andrei a terminat scenariul, adăugându-se scenele din spital și povestea voluntarului care detonează bomba – acestea fiind idei simțite de el. Ne găseam într-o atmosferă voioasă, iar seara discutam scenele. Povestea principală a fost concepută din capul locului, atunci când am scris scenariul, și nu am făcut modificări semnificative. Era o muncă foarte ușoară. Au apărut însă câteva greutăți, ca atunci când a trebuit să facem rost de un tanc pentru soldați sau de persoane care să ajute la închiderea accesului pe platoul de filmare ș.a. Au participat studenți de la VGIK, deși rolul principal l-a avut un actor foarte celebru, Oleg Burisov.
În ce oraș a fost filmat „Azi nu vom avem permisie”?
A fost filmat la Kursk. Actorii erau oameni din regiune care lucrau cu plăcere fără să primească vreun ban – ei se bucurau de șansa de a apărea într-un film. Filmările au ținut trei luni și editarea a ținut alte trei luni. Am primit mult sprijin din partea armatei, care ne-a ajutat constant pe parcurs.
„Azi nu vom avem permisie” este un film cu buget mare? Există scene cu duzine de figuranți, mulți actori, costume veridice din punct de vedere istoric. Cum poate avea o școala atâtea resurse la dispoziție?
Filmul a fost o coproducție între VGIK și televiziunea de stat. VGIK a contribuit cu echipament și cu un buget mic, dar organizația televiziunii a investit mulți bani în producție. Toate acele resurse au devenit ceea ce vedem în produsul final, pe ecran. Filmul acesta nu a fost altceva decât un film de „propagandă”, menit să fie difuzat la televizor în ziua aniversării victoriei împotriva germanilor naziști din cel de-Al Doilea Război Mondial. La acea vreme exista doar stația de televiziune care difuza adesea materiale de propagandă despre gloria URSS. În mod deosebit, acest film a fost difuzat cel puțin trei ani la rând la TV. Dar acest fapt nu a făcut filmul cunoscut în mod special, întrucât în acea perioadă puteai vedea toată ziua filme de genul acesta la televizor.
Andrei Tarkovski a ales să folosească o muzică foarte simplă în acest film, pe când în următoarele filme a acordat mult mai multă atenție coloanei sonore…
La acea vreme se obișnuia să se plătească un compozitor pentru a scrie muzica pentru un anume film. Noi am admis că muzica nu a fost originală, dar Andrei nu era foarte îngrijorat de acest aspect. Mai apoi a început să plătească compozitori care să creeze piese originale pentru el, până la „Solaris”, moment în care a început să recurgă la muzica marilor compozitori clasici.
„Azi nu vom avem permisie” este un film artificial – ați fost forțați în vreun fel dvs. sau Andrei Tarkovski să acceptați scenariul?
Nu, scenariul a fost făcut în întregime de noi. VGIK ne-a propus să facem un film destinat publicului TV, o piesă de propagandă despre victoria URSS împotriva Germaniei naziste și tot așa. Și noi am ales un scenariu simplu, ușor. Nu am pornit cu ideea să facem o capodoperă, atenția noastră era concentrată pe a învăța lucruri de bază despre producția de film, realizând un film care să fie relativ simplu și ușor de urmărit de către oameni. Andrei era mulțumit cu acest lucru. Nu a avut o problemă cu această abordare.
