Eram în anul doi la institut. Era deja a doua ofertă de filmare. Prima dată m-am filmat în «Și dacă e dragoste…» al lui Raizman, iar în anul următor, în vacanța de vară, Andrei Tarkovski m-a invitat la probă pentru rolul lui Galțev, în filmul «Copilăria lui Ivan»!
Până atunci știam că un alt regizor începuse se filmeze după nuvela „Ivan” a lui Bogomolov. Așa se numea și filmul lui, „Ivan”. A filmat aproximativ 1500 m de peliculă pe care le-a vizionat Consiliul Artistic al „Mosfilmului” și au zis că e mai ușor să-l „arunce”. Și l-au aruncat, au renunțat la filmul lui. Dar s-a cheltuit jumătate din buget pentru acest film…
În perioada respectivă, Andrei Arsenievici termina institutul VGIK și i-au propus: „Avem scenariul, avem autorul și jumătate din buget. Cealaltă jumătate este deja cheltuită și nu putem nicicum să suplimentăm. Vrei să filmezi?” Și el a acceptat. A modificat considerabil scenariul, împreună cu Bogomolov. Au apărut personaje noi, artiști noi, alți artiști în locul celor care s-au filmat în varianta nereușită a filmului.
Ce-aș putea să zic despre prima întâlnire? Un tânăr, cu mustăcioară… Temperamental… Te fixa cu privirea… Eu eram și mai tânăr… Cât aveam atunci…? 19 ani aveam! Încă nu împlinisem 20. Când m-au confirmat pentru rol, deja împlinisem 20! Mi-a propus acest rol, care mi s-a părut foarte interesant! Atunci nici măcar nu conștientizam în ce lucrare voi intra. Știam că au fost mai mulți candidați pentru rol, dar m-a ales pe mine. De ce? Asta a știut doar el!
În acest film, după cum scria despre Andrei Tarkovski unul dintre critici, a scris o nouă pagină în istoria filmului despre război. A scos în evidență o altă latură a războiului, prin unul dintre personaje. Este vorba despre responsabilitatea unui tânăr în război. Și despre tinerii locotenenți, care, în situație de criză, ajungeau foarte repede la gradul de comandant. Ei ajungeau să aibe în subordine… Deci dacă o companie e alcătuită din 100 de oameni, un batalion are nu mai puțin de 300, număr care în timp de război crește! Erau înrolate diverse categorii de oameni; persoane de 40 de ani, care i-ar fi putut fi chiar tată! Și el, Galțev, în calitate de comandant de batalion, a avut de parcurs un drum, de la simplu locotenent, sau chiar sublocotenent, până la locotenent major și chiar comandant de batalion. Despre el vorbește respectuos toată lumea. Și aici vorbim de simțul responsabilității… Reiese că este un fel de „părinte” comandant al acestor oameni adulți. Așa ceva întâlnim pentru prima dată. Era doar un tinerel. În unele scene cu Kolia Burliaev, care l-a jucat pe Ivan, existau niște certuri copilărești. Unul dintre ei trecuse prin lăgărul nemților, a lucrat ca spion profesionist în spatele liniilor inamicilor, a văzut moartea cu ochii și nu doar o singură dată. Celălalt e curajos, e comandant, s-a manifestat în diverse lupte. Fiecare cu experiența sa de viața, unul e comandant, iar celalalt e doar un copil cu care dintr-o dată începe să se certe.
Era o scenă dificilă. Se simțea neputincios. În calitate de comandant, nu se putea folosi de funcția sa să o facă să-l iubească, sau cel puțin să-i atragă atenția că e îndrăgostit de ea. Așa e tinerețea, viața. Nu te poți ascunde! Și gelozia uriașă pentru Holin.
În film, probabil, cel mai ușor a fost să lucrez cu Valentin Ivanovici Zubkov. Un actor foarte organic. Era din popor! Știa totul și înțelegea totul din prima. Eu eram debutant și faceam tot ce-mi zicea Andrei. Încercam să mă autodepășesc și să fac exact ce-mi zicea el. Dar cu Kolia Burliaev și cu Nikolai Grinko, a lucrat cel mai mult. Grinko avea niște ucrainisme în vorbire. Avea un dialect foarte accentuat. Mai târziu a devenit un actor preferat al lui Tarkovski. Kolia era un băiețel de 13 ani. Tragedia pe care o înfățișează el pe ecran, în realitate nu o cunoaștea. Nu o cunoștea și nu o înțelegea. Din acest motiv, Andrei a lucrat foarte mult cu el. Rezultatul a fost pe măsură!
Miliutenko a jucat fascinant! Asta a fost o apariție mare! Cu diamante de felul acesta a fost strălucitor întregul film!
Consider că e unul dintre cele mai bune filme ale lui Tarkovski. Pentru că s-a implicat cu întreaga lui ființă. A concentrat în el totul: tot la ce a putut visa, tot ce a acumulat în anii de școală… A dat totul! Pe bună dreptate, a luat 36 de premii internaționale! La noi a fost interzisă vizionarea. După ce l-a vizionat Hrușciov, acesta a zis: „Noi nu am folosit copiii în război. E neadevărat!” Aceste cuvinte au fost suficiente ca să se scrie puțin despre film, să fie văzut cât mai puțin în cinematografe. Și în general, să se vorbească cât mai puțin despre el, în timp ce, în toată lumea era privit ca o capodoperă.
Filmul abundă… de imagini clasice, asemănătoare cu niște tablouri. Datorită colaborării cu operatorul Vadim Iusov. Dar Andrei Tarkovski compunea minunat și foarte expresiv. Când construiau un cadru, țineau cont de fiecare detaliu: cum cade lumina, umbrele… Toate detaliile erau foarte importante pentru ei. Îmi amintesc de un pictor tânăr, care a simțit toate acestea. La una dintre întâlnirile cu publicul, când filmul rula deja, acesta a spus: „Andrei Arsenievici, am înțeles ce ați vrut să spuneți prin cadrul ăsta. Atunci când nu reușea să-și aprindă țigara cu bricheta… Dar totuși nu și-a aprins-o de la flacără… De la un război nu poți lua nimic util!” Un foc atât de dezgustător al războiului, de la care nu poți nici măcar să-ți aprinzi o țigară! Poate că Andrei a facut acest cadru intuitiv, fără să-și fi dat seama.
Pregătirile pentru filmare durau foarte mult. Repetam mult, iar în ultima oră rămasă, filmam un metraj de 3-4 ori mai mare. În final obțineam, Andrei în primul rând, o fiabilitate atât de mare și niște cadre atât de expresive! El și Vadim Iusov erau atât de potriviți. Și, în afară de asta, ne legau foarte multe lucruri.
Mai târziu am aflat că eu și Andrei am fost la aceeași școală. Când el era în clasa a X-a, eu eram în clasa I. Era o diferența de 9 ani. Vreau să spun că locuiam chiar în aceeași zonă a orașului. Alergam desculț, jucam aceleași jocuri și iată mergeam la aceeași școală…
Echipa era formată, în mare parte, din tineri. Andrei avea atunci… Câți ani avea atunci? Puțin peste 30 de ani! Nici Vadim Iusov nu avea prea mulți. Inna Zelențova, soția lui Iusov, care era inginerul de sunet… Gheorghi Natanson era unul dintre corifei, care pentru Andrei era al doilea regizor al filmului. Seara ne adunam toată echipa… Eram tineretul anilor ’60. Era perioada de înflorire a tinerilor poeți ca Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko… Se cânta pe versurile lui Okudzhava, sau Șpalikov. Se cânta la chitară cu pasiune. Andrei avea o pronunție poloneză a literei „L”. „Trenul alb, alb…” În loc de „L” el pronunța așa „WE”! Era un detaliu specific al vorbirii lui. În rest pronunța bine toate literele. Se mai întâmplă! Când „logopezii” nu corectează la timp… Dar i se potrivea perfect, acest „WE”! Ne distram, glumeam, ne comportam ca niște copii mari. Împreună cu toți! Îmi amintesc când Vadim Iusov, făcea pe maimuța, îi reușea de minune. A urcat chiar și pe o coloană, ca o maimuță și scărpinându-se, o imita perfect. A fost o perioadă frumoasă, cu noi descoperiri. Era primul film artistic al lui Andrei. S-a filmat pe râul Nipru. Am stat la un hotel de lângă Kanev (Ucraina) care se numea „Muntele lui Tarasov”. Acolo practic am locuit.
Îmi amintesc că era epidemie de icter, în acea perioadă. De obicei, cumpăram brânză din piață și m-am îmbolnăvit și eu. M-au internat, iar Gheorghi Natanson încerca să-l convingă pe Andrei: „Nu putem opri filmările pentru 40 de zile și ar fi bine să-l înlocuim!” Dar el i-a spus: „Nu. Vom aștepta!” Au filmat restul scenelor în care nu eram implicat. M-am externat după 18 zile, nu după 40. Mi-au recomandat să nu fac mișcări bruște, să nu mă supraîncălzesc, să nu ridic greutăți, să respect un regim alimentar foarte strict, că altfel voi muri. În spital mi s-au povestit cazuri reale, cu persoane recent externate care au mâncat castraveți murați infestați și au decedat. În a treia zi, deja revenisem la filmări. Era începutul lui octombrie. Începuse să ningă ușor. Deși eram mult mai la sud de Moscova, se făcuse deja frig. Erau persoane care aveau grijă de mine și când au aflat că am acceptat să intru în apa rece de 6-8 grade să filmez s-au speriat, desigur. Andrei fugea de ei, se ascundea! Dar eu insistasem: „Nu, trebuie, trebuie!” În unele scene, în care trebuia să trec prin câteva bălți, s-a filmat dublura mea. Dublura era directorul adjunct. El era plinuț și neîndemânatic. Nici măcar nu reușea să meargă, se tot împiedica. Dar Andrei a scurtat secvențele. Așadar au așteptat să mă însănătoșesc!
Câțiva ani, eu și Andrei am fost destul de apropiați, eram prieteni. Când se scria scenariul la „Andrei Rubliov”, n-aș putea zice că îi stăteam permanent în spate, dar îmi plăcea să citesc din paginile rescrise și diverse episoade. Când citeam era foarte interesant!
Cred că la începutul carierei mele artistice, am avut baftă de regizori mari: Gherasimov, la care am învățat, Raizman, la care m-am filmat pentru prima dată și, al treilea, Tarkovski. Vorbesc de o generație tânără, nouă, de la care am avut foarte multe de învățat.
Când ajung la Paris, întotdeauna merg la Sainte-Geneviève-des-Bois. Ultima dată am fost în decembrie. Întotdeauna depun flori la mormânt său. Acolo nu e voie să aduci flori tăiate, să nu se adune gunoi. E voie doar cu flori în ghiveci, să le poată răsădi mai târziu. Aruncăm și monede… E un vas special pentru ele. Oamenii vin la mormântul lui, se gândesc la el… Mormântul e îngrijit. Poți să stai, să-ți amintești ce a fost odată… Mă simt vinovat față de el! M-a chemat la probă pentru filmul „Andrei Rubliov”, iar eu am plecat pentru o filmare în străinătate. Filmul lui încă nu era început și nici nu credeam că va fi acceptat! Toate filmele le-a făcut cu foarte multe dificultăți. Începutul filmărilor se amâna întotdeauna, încât am zis că voi reuși, probabil, să mă încadrez. Dar a început să filmeze fără mine și chiar s-a supărat. Eu încă nu eram acceptat pentru rol, dar el voia să vin la probe.
El va trăi prin operele sale, făra nici o îndoială! Perioada în care am lucrat cu Andrei Tarkovski este una dintre cele mai frumoase din viața mea!
