Eram în anul doi la institut. Era deja a doua ofertă de filmare. Prima dată la regizorul Iuli Raizman, în filmul „Și dacă e dragoste…” (1961), iar în anul următor, în vacanța de vară, Andrei Tarkovski m-a invitat la probă pentru rolul lui Galțev, în filmul „Copilăria lui Ivan” (1962). Până atunci știam că un alt regizor începuse se filmeze după nuvela „Ivan” a lui Vladimir Bogomolov. Filmul acestuia așa se și numea, „Ivan”. A filmat aproximativ 1500m de peliculă, pe care le-a vizionat Consiliul Artistic al „Mosfilm”-ului și au zis că e mai ușor să-l arunce! Și l-au aruncat, au renunțat la filmul lui! A rămas jumătate din bugetul alocat producției.
În perioada respectivă, Andrei Arsenievici termina institutul VGIK. Iar aceștia i-au propus: „Avem un scenariu, avem autorul și jumătate din buget.”, „Cealaltă jumătate este deja cheltuită și nu putem nicicum să suplimentăm.”, „Vrei să filmezi?” Și el a acceptat! A rescris scenariul integral, împreună cu Bogomolov. Au apărut personaje noi, artiști noi, alții în locul celor care s-au filmat în varianta nereușită.
Ce-aș putea să zic despre prima întâlnire? Andrei era tânăr, cu mustăcioară. Foarte temperamental. Atent la tot ce se întâmplă în jurul lui! Eu eram și mai tânăr! Câți ani aveam pe atunci? 19 ani aveam? Da, cred că nu împlinisem 20. După ce m-au confirmat pentru rol, și începusem filmările, da, împlinisem 20! Mi-a propus acest rol, chiar mi s-a părut foarte interesant! Eu nici măcar nu conștientizam în ce operă voi intra! Știam că au fost mai mulți candidați pentru rol, dar Andrei m-a ales pe mine. De ce?! Asta știa doar el!
În acest film, după cum scria unul dintre critici, Andrei Tarkovski a scris o nouă pagină în istoria filmului despre război. A scos în evidență o altă latură a războiului, prin unul dintre personaje. Este vorba despre responsabilitatea unui tânăr în război. Dar și despre tinerii locotenenți, care, în situație de criză, ajungeau foarte repede la gradul de comandant. Ei ajungeau să aibă în subordine… Dacă o companie era alcătuită din 100 de militari, un batalion avea nu mai puțin de 300 de militari, număr care în timp de război creștea! Acolo erau înrolate diverse categorii de oameni; persoane de 40 de ani care ar fi putut să-i fie chiar tată! Iar Galțev, în calitate de comandant de batalion, a avut de parcurs un drum – de la simplu locotenent, sau chiar sublocotenent – până la gradul de locotenent major și chiar comandant de batalion. Despre el vorbește respectuos toată lumea. Vorbim aici de simțul responsabilității. Reiese că este un fel de „părinte” comandant al acestor oameni adulți. Așa ceva întâlnim pentru prima dată! El era foarte tânar!
În unele scene cu Nikolai Burliaev, care l-a jucat pe Ivan, existau niște certuri copilărești. Unul dintre ei trecuse prin lăgărul nemților, a lucrat ca spion profesionist în spatele liniilor inamicilor, a văzut moartea cu ochii nu doar o singură dată. Celălalt e curajos, e comandant, s-a manifestat în diverse lupte. Fiecare cu experiența sa de viața, unul e „superior”, iar celalalt e doar un „copil” cu care dintr-o dată începe să se certe.
Apoi, trebuie să vă spun, există o scenă foarte dificilă unde se simte foarte neputincios. În calitate de comandant, el nu se putea folosi de funcția sa să o facă (pe Mașa) să-l iubească, sau cel puțin să-i atragă atenția că e îndrăgostit de ea! Așa e tinerețea lui, viața lui! Nu se putea ascunde! Tinerețe accentuată de o mare gelozie pentru Holin!
În film, probabil, cel mai ușor a fost să lucrez cu Valentin Ivanovici Zubkov. Un actor din popor foarte natural! Știa totul și înțelegea totul din prima! Eu eram începător și faceam tot ce-mi zicea Andrei. Încercam să mă autodepășesc și să fac exact ce-mi zicea el. Dar cu Kolia Burliaev și cu Nikolai Grinko a lucrat cel mai mult. Grinko avea niște ucrainisme în vorbire. Avea un dialect foarte pronunțat. Mai târziu, el a devenit unul dintre actorii preferați ai lui Tarkovski.
Kolia era un băiețel de 13 ani. Tragedia pe care o înfățișează el pe ecran în realitate nu o cunoaștea. Nu o cunoștea și nu o înțelegea! Din acest motiv, Andrei a lucrat foarte mult cu el. Rezultatul a fost pe măsură! Dmitri Miliutenko a jucat fascinant! El a fost o apariție extraordinară! Cu diamante de felul acesta a strălucit întregul film!
Consider că este unul dintre cele mai bune filme ale lui Tarkovski. Pentru că s-a implicat cu întreaga sa ființă! A concentrat în el totul: tot la ce a putut visa, tot ce a acumulat în anii de școală. A dat totul! Pe bună dreptate, a luat 36 de premii internaționale! La noi a fost interzisă vizionarea, din păcate. După ce l-a privit Nikita Hrușciov, acesta a zis: „Noi nu am folosit copiii în război! E neadevărat!” Aceste cuvinte au fost suficiente ca să se scrie puțin despre film și să nu fie văzut în cinematografe. Și, în general, să se vorbească cât mai puțin despre el, în timp ce în toată lumea era privit ca pe o capodoperă!
Filmul abundă de imagini clasice, asemănătoare compozițiilor plastice. Sigur, datorită și colaborării cu operatorul Vadim Iusov. Andrei Tarkovski compunea totul minunat și foarte expresiv! Când construiau un cadru, țineau cont de fiecare detaliu: cum cade lumina, umbrele… Toate detaliile erau foarte importante pentru ei! Îmi amintesc de un caz, un pictor tânăr a simțit ceva foarte interesant. La una dintre întâlnirile cu publicul, când filmul rula deja, acesta a spus: „Andrei Arsenievici, cred că înțeleg ce ați vrut să spuneți prin cadrul acesta. Atunci când nu reușea să-și aprindă țigara cu bricheta… Urmat și de neputința de a-și aprinde țigara de la flacără! Ca și cum – de la război nu poți lua nimic util – nici măcar un foc pentru o țigară!” Adică un foc atât de dezgustător de la care nu poți să mai folosești nimic! Poate că Andrei a facut acest lucru intuitiv, fără să-și fi dat seama?!
Pregătirile pentru filmare durau foarte mult. Repetam mult, iar în ultima oră rămasă din zi filmam un metraj de 3-4 ori mai mare! În final obțineam, Andrei în primul rând, un realism deosebit și cadre foarte expresive! El și Vadim Iusov erau așa de potriviți! Și, în afară de asta, ne legau foarte multe lucruri pe toți. De pildă, mai târziu, am aflat că eu și Andrei am învățat la aceeași școală! Când el era în clasa a X-a, eu eram în clasa I! Era o diferența de 9 ani între noi. Pe lânga asta, locuiam chiar în aceeași zonă a orașului! Alergam desculți, jucam aceleași jocuri, mergeam la aceeași școală fără ca noi să ne știm!
Echipa de filmare era formată în mare parte din tineri. Andrei avea atunci… Câți ani avea el pe atunci? Puțin peste 30 de ani. Nici Vadim Iusov nu avea prea mulți. Inna Zelențova, de asemenea, soția lui Iusov, care era inginerul de sunet al filmului. Sigur, erau și seniori, Gheorghi Natanson era unul dintre corifei, pentru Andrei era al doilea regizor al filmului. Seara, când terminam filmările, ne adunam toată echipa… Eram tineretul anilor ’60. Era perioada de înflorire a tinerilor poeți ca Voznesenski, Ahmadulina, Evtușenko. Se cânta pe versurile lui Okudzhava sau Șpalikov. Se cânta la chitară! Andrei se prostea cu o pronunție „poloneză” a literei „L”. „Trenul alb, alb…” În loc de „L” el pronunța „WE”! Era un detaliu specific al vorbirii lui! În rest pronunța bine! Se întâmpla cu bună știință? Știți, când logopezii nu corectează la timp se întâmplă… Oricum, i se potrivea perfect acest „WE”! Ne distram, glumeam, ne comportam ca niște prunci ceva mai mari! Cu toții împreună! Îmi amintesc când Vadim Iusov făcea pe maimuța! Îi reușea de minune! Urca și pe o coloană, scărpinându-se într-un mare fel! O imita cu desăvârșire!
A fost o perioadă minunată, cu noi experiențe! Era primul film artistic al lui Andrei. S-a filmat pe râul Nipru. Am stat la un hotel de lângă Kanev (în Ucraina) care se numea „Muntele lui Tarasov”. Acolo, practic, am locuit. Îmi amintesc că era epidemie de icter în acea perioadă. De obicei, cumpăram brânză din piață și, m-am îmbolnăvit și eu! M-au internat, iar Gheorghi Natanson încerca să-l convingă pe Andrei: „Nu putem opri filmările pentru 40 de zile acum, ar fi bine să-l înlocuim!” Dar el i-a spus: „Nu! Vom aștepta!” În tot acest timp, au filmat restul scenelor în care eu nu eram implicat. M-am externat după 18 zile, nu am ajuns la 40! Mi-au recomandat să nu fac mișcări bruște, să nu mă supraîncălzesc, să nu ridic greutăți, să respect un regim alimentar foarte strict, că altfel voi muri! În spital mi s-au povestit cazuri reale, cu persoane recent externate, care au mâncat doar castraveți murați și au decedat! După trei zile, de la externare, am revenit la filmări! Era începutul lunii octombrie. Începuse să ningă ușor. Deși eram mult mai la sud de Moscova, se făcuse deja frig. Erau persoane care aveau grijă de mine și când au aflat că merg la filmări, că intru în apa rece de 6-8 grade, s-au speriat îngrozitor! Andrei fugea de ei, se ascundea! Eu insistasem la aceștia: „Nu am cum, trebuie, trebuie să joc!” În unele scene, în care trebuia să trec prin câteva bălți, s-a filmat dublura mea! Dublura era chiar directorul nostru adjunct! El era plinuț și cam neîndemânatic. Nici nu reușea să meargă normal prin cadru, se împiedica! Dar Andrei a avut grijă de toate, a scurtat la montaj. Așadar, a așteptat să mă însănătoșesc!
Câțiva ani, eu și Andrei am fost destul de apropiați, eram prieteni. Când scria scenariul la „Andrei Rubliov” (1966), n-aș putea zice că îi stăteam permanent în spate, dar îmi plăcea să citesc din paginile rescrise și diverse episoade. Când citeam mi se părea foarte interesant! Cred că la începutul carierei mele artistice am avut șansă de regizori mari: Serghei Gherasimov, la care am învățat, Iuli Raizman, la care m-am filmat pentru prima dată și Andrei Tarkovski! Vorbesc de o generație tânără, nouă, de la care am avut foarte multe de învățat!
Când ajung la Paris (în Franța), întotdeauna merg la cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois. Ultima dată am fost în decembrie. Întotdeauna depun flori la mormântul său. Acolo nu e voie să aduci flori tăiate, să nu se adune gunoi. E voie doar cu flori în ghiveci, să le poată răsădi mai târziu. Arunc și monede rusești, există un vas special pentru ele. Oamenii vin la mormânt, se gândesc la Andrei. Mormântul e frumos îngrijit. Poți să stai, să-ți amintești ce a fost odată! Pot să vă spun că mă simt vinovat față de Andrei! El m-a chemat la probă pentru filmul „Andrei Rubliov”, iar eu am plecat pentru o filmare în străinătate! Filmările încă nu începuseră și nu credeam că va fi acceptat scenariul! Toate filmele pe care le-a făcut Andrei au fost cu foarte multe dificultăți și sacrificiu. Începutul filmărilor la „Rubliov” se amânau mereu, încât mi-am zis că voi reuși probabil să mă încadrez. Andrei a început să filmeze și ulterior cred s-a supărat pe mine. Eu încă nu eram acceptat pentru rol, dar el voia să vin la probe!
El va trăi mereu prin operele sale, nu am vreo îndoială despre asta! Perioada în care am lucrat cu Andrei Tarkovski este una dintre cele mai frumoase din viața mea!
