Știam că filmul „Copilăria lui Ivan” (1962) a câștigat „Leul de Aur” la Veneția. Știam cum arată Andrei Tarkovski, dar niciodată nu făcusem cunoștință. Mai târziu aflasem că locuiam în același bloc! Închiriase o cameră sau un apartament în blocul nostru, de pe strada Mencikov, Malîi Kazionîi. De aceea fața lui îmi părea cumva familiară. Dar nu-i văzusem filmul, iar asta era tot ce știam! Și odată, pe când am mers într-o excursie cu o gașcă destul de mare, îl văd dintr-odată, în stația de autobuz, pe tânărul Andrei împreună cu un băiat mic, acesta era Nikita (Mihalkov). Se pregăteau să urce în autobuz. Era lume multă, ca de obicei, iar cei doi, ca o întruchipare a tinereții, încercau să se strecoare! Nikita avea în jur de cincisprezece ani, iar Andrei avea douăzeci și șapte. Pe loc m-am gândit că trebuie să văd „Copilăria lui Ivan”!
M-am întors la Moscova! Am mers degrabă la Cinema „Pionier”, acesta era cândva alături de Muzeul Bahrușîn. Și m-am uitat la film! Era un matineu obișnuit, cu puțină lume în sală. Am ieșit de acolo complet distrus! Pe atunci sfârșisem Cursurile Superioare de Scenaristică, îi văzusem pe toți clasicii. Văzusem încă din primii ani de cursuri. Văzusem practic tot! Am fost uluit de tabloul pe care l-am văzut în acest film! Când am ieșit de la cinema am avut un gând straniu! Mi-am zis că mă voi împrieteni cu acest om! Dar cum?! Dar când?! Dar și de ce?! Eram, cum se zice, din alte „categorii de greutate”! El era mai mare decât mine cu opt ani, iar eu făceam parte dintr-un grup diferit. Pe neașteptate mă caută cineva la telefon! Era un tânăr dramaturg, pe nume Valeri Tur. Mă întreabă: „Poți să vii pe la mine astă seară?”, „Va fi și Liuda Maksakova și Lanovoi”, „și Andrei Tarkovski…” Ceva s-a prăbușit în mine! „Desigur că o să vin!”, îi spun. Ajung acolo! Andrei Tarkovski întârzie puțin. Succesul lui, după „Copilăria lui Ivan”, era unul colosal! Nu vă puteți imagina! Acum multă lume poate primi diferite premii. Dar nu înseamnă glorie! Pe atunci să primești „Leul de Aur” la Veneția și o mare recenzie scrisă de Constantin Simonov în „Izvestia”, unde regizorul este numit aproape genial, era ceva de neimaginat! Pe scurt, ne-am cunoscut în acea seară! În acea seară, mi-a spus că nu putem să cinstim nimic! Că nu poate… Petrecerea s-a terminat în jurul orei 4:00 dimineața. Iar dimineața, trezindu-mă, nu înțelegeam de ce în alt pat doarme un om pe care abia îl cunosc?! Și acesta să fie chiar Andrei Tarkovski?! Am luat micul dejun și am discutat! Și uite așa a început relația noastră!
După aceea ne sunam unul pe altul și ne întâlneam constant. Eu pe atunci aveam câteva spectacole destul de cunoscute. „Comparativ celor Patru Franțe”, „Hamlet din Apartmentul Nr. 13” s.a. L-am respectat pe Andrei atât de mult încât nici nu m-am gândit că puteam să lucrez cu el! Vedeți, nu mereu m-a satisfăcut dramaturgia mea. Mai scriam proză, cum se zice pentru vremuri bune… Am scris „Ghidul orașului ruinat”. Este o poveste. Cândva i-am pomenit lui Andrei despre asta, iar el mi-a cerut-o să o citească. Știam că cererile lui Andrei Tarkovski sunt fenomenale! El practic era un mizantrop în ceea ce privește literatura contemporană. I-am dat cu emoție povestea mea! Am venit la el dimineața, așa cum mi-a spus, în jurul orei 11:00. Andrei era în halatul lui de noapte, își mușca degetele cum avea obiceiul. Se agită prin casă… Se agită prin casă… Și dintr-o dată îmi spune: „De ce nu lucrăm noi împreună?!” Ei bine, nu a mai trebuit să-l întreb dacă i-a plăcut povestea sau nu!
Știam că lucra la ideea viitorului film „Oglinda”. De fapt, începuse să lucreze la ea cu o altă persoană, dar nu doresc să-i dau numele. Era încă la stadiul discuțiilor. În perioada respectivă, oricum, noi, de obicei vorbeam aproape șapte, opt, uneori și zece ore pe zi. Iar într-o seară îmi spune: „Sigur că știam că trebuie să scriem împreună scenariul, nu cu X…” Îi zic că asta nu îmi este chiar comod! El îmi spune că e treaba lui ce îi va zice și cum rezolvă. Și după asta am început să discutăm, să discutăm despre scenariul „Oglinda”!
Aici, desigur, nu vreau să exagerez cu implicările mele în filmului „Oglinda”. Dar erau multe coincidențe în ceea ce privește biografia: mama lui și mama mea, copilăria lui și copilăria mea. Și mai era un lucru. Cu toate că Andrei era mai mare decât mine cu opt ani, nu am avut complexul de inferioritate față de el. După prostia mea, credeam că după opt ani voi fi mai deștept și mai talentat decât el! 21 și 28 de ani este o diferență mare! Când e vorba despre 60 și 68 de ani, atunci diferența nu este mare! Dar în cazul acela era o diferență uriașă!
Apoi, practic, timpul trecea, Andrei Tarkovski era ocupat cu filmul „Andrei Rubliov” (1966). Eu am lucrat între timp și puțin la radio, în jur de doi ani. Iar într-o zi îmi cere să vin la Suzdal (în regiunea Vladimir), unde deja filmase o mare parte din „Andrei Rubliov”. Și îmi spune: „Îmi trebuie pe cineva nou să se uite la ce am făcut,” „pentru că eu nu mai înțeleg nimic.”, „Nu mai pot să mă încadrez în limitele filmului.”, „Nu îmi vor accepta filmul, nu sunt nici două episoade, nici trei.”, „Rezultă două tablouri și jumătate, două și un sfert.” Toate acestea cam așa au fost. Era destul de greu din punctul de vedere al producției. Am venit! Chiar în prima seara ne-am așezat în sala de proiecție, iar el mi-a arătat tot materialul, toate cele șase ore filmate. Șase ore filmate! Consider că filmul „Andrei Rubliov”, în ciuda iubirii mele pentru „Copilăria lui Ivan”, este un film foarte puternic! Mi-a dat impresia atunci că nici nu seamănă cu Andrei, un domn mic și slab. Mai degrabă este un film realizat de un super om! Un film care este foarte profund. Un film cu principii morale și estetice! Nu e doar o istorie a poporului pe care mulți o știm din cărți. Ei bine, dar problema noastră rămânea aceeași! Am discutat toată noaptea, iar dimineața îmi amintesc că pentru prima dată m-am gândit ce băftos eram pentru că nu sunt regizor. Pentru că am adormit la ora 4:30 dimineața, iar la ora 6:00 el trebuia să iasă în fața hotelului. Dacă el nu ieșea din camera lui, nici echipa nu cobora la el! Dacă ei îl vedeau că stă acolo, ei bine, începeau să coboare rapid unul câte unul! Andrei mă trezea și mă întreba: „Unde sunt puși banii?” Îi ziceam: „În buzunarul de la piept al sacoului!” Aduceau mâncare pe platoul de filmare în timpul zilei. Practic era toată ziua la filmări. „Vezi în buzunarul de la piept!”, și îmi continuam somnul. Să știți că el mereu se rușina să împrumute bani de la cineva din grupă. Andrei era mereu fără bani, dar era ceva normal. Pe scurt, îmi spune: „Tu ai o sarcină ușoară!”, „Te voi încuia aici, ca să nu umbli prin Suzdal.”, „Mă voi întoarce la ora 19:00 sau 20:00.”, „Iar tu trebuie să scurtezi cele 600 de metri din scenariu.” 600 de metri de dialog?! Sincer să fiu eram… În sfârșit, am făcut duș, am mâncat ceva și m-am apucat de treabă! Tăiam din replici… Tăiam din replici… Încercam să o fac foarte amănunțit, meticulos! Eu sunt pe jumătate german, desigur am fost foarte pedant. În cele din urmă, am reușit să scurtez cu 12 pagini. Dar trebuia să scurtez cu 30 de pagini, cel puțin! Când am încercat să refac, să reiau procesul, nu în acea zi, ci chiar ziua următoarea, îi zic: „Andrei, se poate face doar un singur lucru!”, „Trebuie să tăiem un capitol întreg!” Nu în sensul cinematografic, ci din punctul de vedere al scenariului literar. Pentru că lucrarea aceasta a fost scrisă sub forma unui roman. În opinia mea, trebuia scos un întreg capitol, intitulat „Foametea”. Erau scene nemaipomenite, foarte bine scrise! Dar capitolul, într-adevăr, putea fi omis. Pentru că aici era descrisă viața oamenilor, atmosfera vieții. Nu era o tragedie a poporului. Nu punea foarte mult accent pe personajele principale. În aceste scene ei pur și simplu se mișcau. Acolo era o mare parte pentru… O mare parte din scene trebuia să le joace Rolan Bîkov. Găsim imaginea satului cu multe personaje secundare. Într-adevăr, eu credeam că se poate scoate capitolul fără să dăuneze filmului. Din câte îmi amintesc, Andrei nu s-a opus. El analiza. În cele din urmă a spus: „Cred că așa va fi mai bine!”, „Așa va fi mai bine!” Apoi mi-a cerut să fac unele lucruri cu privire la scenariu. Înțelegeam bine că pentru mine totul era destul de greu! Apoi, mai exista un co-scenarist, Andrei M. Koncialovski. Față de care nu mă simțeam comod, dar el nu era aici. Andrei era ocupat cu filmări foarte dificile, mai mult decât atât, erau numeroase scene de filmat! Începuse atunci să filmeze episodul „Clopotul”, realizat chiar la Suzdal. Practic, el nu mai avea timp să lucreze la scenariu.
Dar au fost momente când situația era cu totul alta! Pentru că atunci când terminam filmul „Oglinda”, când practic totul era deja filmat, cel mai mare coșmar al meu era că în fiecare noapte, pe la ora 22:30, după o zi întreagă de lucru, la soneria de la ușă suna Andrei, își făcea apariția și spunea: „Pentru următoarea dimineață trebuie să scriem o nouă scenă.”, „Am chemat deja actorii, trebuie să compunem o scenă nouă.” Era acea secvență cu soțul și soția, în care apare și copilul și tufișul incendiat. Unde totul se întâmpla pe linia prezentului, iar toate acestea trebuiau scrise. Scriam până la ora 2:00 sau 3:00 dimineața, apoi lua cu el ce am scris și filma în ziua următoare! Asta se întâmpla timp de trei săptămâni, aproape în fiecare zi, dacă nu chiar în fiecare zi! Așa că Andrei era un om puternic! Putea să lucreze toată ziua și, pe deasupra, seara să mai și scrie.
Privind în urmă la realizarea filmului „Oglinda”, am fost fără îndoială oameni cu multă șansă! Atât eu, cât și Andrei, în tot procesul de scriere a scenariului. În cele din urmă, după îndelungate conversații și lungi depănări de amintiri, am hotărât să mergem la Repino (în regiunea Saint Petersburg) și să scriem scenariul acolo. Am rezervat loc pentru două luni, astfel să avem destul timp să scriem. Nici nu am simțit cum a trecut prima lună! A fost plină de petreceri! Apoi, desigur, tot alaiul de prieteni l-am trimis de acolo, iar noi ne-am apucat de treabă doar cu foaia albă de hârtie înainte! Practic, am avut planul episoadelor. Erau douăzeci și opt de episoade. Noi am hotărât să facem totul matematic. Adică paisprezece episoade le scria el, iar celelalte paisprezece le scriam eu. În fiecare dimineață ne așezam și scriam până la prânz. La prânz făceam schimb de foi și le corectam. Apoi ne întâlneam în jurul orei 18:00, Andrei se uita la tot ce am scris, iar până la cină trebuia să avem scrise două episoade. Nici măcar o data în cele paisprezece zile nu am făcut excepție de la lucru. Fiecare episod era scris în felul acesta. Ne-am dat cuvântul că nimeni nu va ști ce episod a scris fiecare. Cu excepția unei povestiri care fusese deja publicată până atunci. Povestea despre vizita la soția doctorului. Andrei a murit, iar eu nu voi spune cine ce a scris! Vedeți, uneori e amuzant când unele persone zic: „Tu ai scris asta, iar asta a fost scrisă de Andrei!” Și totul este exact invers! Exact invers! Așa că relația noastră era una fericită! Paisprezece zile am avut o sticlă abia începută de vodcă! Și ne-am înțeles să nu ne atingem de ea până nu terminăm tot de scris! Așa că a stat neatinsă! Andrei făcuse și un semn cu creionul asupra nivelului! Sticla stătea în camera mea, așa că niciunul nu putea bea din ea în momente grele! Cu toate că puteam să ștergem semnul și să facem unul nou! Treburile astea era tipice lui Andrei! El era comic în lucruri banale și foarte serios în lucruri importante! Așa că totul mergea bine!
Dar la un moment dat a existat o tensiune. Nu o ceartă, să nu spun așa. Un fel de pauză! Este vorba despre unul dintre cele mai importante episoade. Andrei mereu era uluit de tot ceea ce scriam, iar eu de ceea ce scria el! Știți, a fost un fel de explozie, în plus, era primăvară, natura se trezea, era verdeață peste tot, ferestrele erau larg deschise, ușile de asemenea, bătea un vânt cald, iar razele de soare erau veșnice! Această atmosferă era prezentă lângă noi! După ce am citit una dintre scene, Andrei, dintr-o dată, s-a întristat! Cu toate că noi analizam totul în detaliu, l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat? Ce este?”, „Am scris totul așa cum ne-am înțeles!” Andrei, de parcă ar fi înghițit o nucă, îmi spune: „Mai cu talent, ar fi perfect!” Atât a fost! M-am supărat foc! De supărare l-am numit „idiot”, l-am făcut „ratat” ș.a.m.d. Era normal, nu a existat atunci vreun sentiment. Sigur, am avut sentimentul de respect, dar niciodată nu l-am arătat cum este! Mai degrabă ne tachinam unul pe altul! Venise prânzul, iar noi nu ne-am privit în ochi! Între noi stătea Svetlana Ponomarenko, redactorul nostru. Am numit-o „Savelici” al nostru, ea fiind redactor la Lenfilm (Sankt Petersburg). Ea mereu își făcea griji pentru noi, citea tot ce scriam. Încerca să ne apropie, dar noi nimic, nu ne-am uitat unul la celălalt! După ce prânzul s-a terminat eu am mers în camera mea. Am rupt tot ce am scris, am pus o foie nouă în mașina de scris și am început să compun totul de la început. Îl auzeam pe Andrei cum umbla pe hol, deschizând puțin ușa camerei mele, se gândea: „Se aude mașina de scris sau nu?!” Adică lucrez eu oare sau m-am culcat? Mi-au trebuit doar două ore să termin de scris așa cum trebuie. Și când eram sigur că am reușit într-adevăr, și să sfârșesc, am pus un mare și zgomotos „punct”! Am deschis ușa și i-am zis lui Andrei: „Intră!”, „Am terminat!”, „E gata!” El a luat imediat foile cu textul scris. Apoi fără rezervă a sărit și m-a pupat! Andrei era foarte sincer când își arăta bucuria! Având o afinitate reciprocă, îmi putea spune orice! Acesta a fost singurul motiv de „ceartă”! Și, într-adevăr, este unul dintre cele mai puternice episoade din film! În timpul filmărilor, Andrei a mai adăugat câte ceva aici. Cu siguranță este unul dintre cele mai importante și puternice episoade din film! După două săptămâni Andrei a plecat la Moscova. Totul a fost făcut!
În acea perioadă a avut loc Conferința Națională în Cinematografie, unde Andrei a ținut un discurs extraordinar! Pe scurt, a fost înțeles de lume și toată lumea îl lăuda! Era clar că se afla în pragul unei revelații! Dar în acea vreme, președintele Alexei Romanov a spus: „Doar peste cadavrul meu apare filmul!”, „Doar peste cadavrul meu, nu este altă soluție!” Sigur, aici am avut o discuție destul de grea. Am scris despre asta! Îi zic: „Îmi amintesc cum te-ai luptat cu «Andrei Rubliov» (1966). Cum ți-au propus să proiectezi «Zborul domnului McKinley» (1975) scris de Leonid Leonov. Cum ți-au propus o co-producție cu americanii. Cum ți-au propus o mulțime de alte lucruri! Cum ți-au propus titluri onorifice, un apartament, doar ca să proiectezi «Zborul domnului McKinley» și nu «Andrei Rubliov»! Dar tu i-ai refuzat! Iar acum ai fost de acord pentru ideea „Solaris” (1972)?! Tocmai de aici nu-mi place ideea apărută cu filmul „Solaris”. Vreau să vă zic că timp de doi ani nu ne-am mai vorbit! L-am făcut în toate felurile! El știa ca nu are dreptate! Dar în cele din urmă totul trece, filmul „Solaris” apare și ca răspuns având în vedere respectivele propuneri!
După cum probabil știți, am avut și o apariție în acest film. E amuzant, au trecut atâția ani, iar recent m-a abordat un bărbat de vârstă mijlocie, pe stradă, care mi-a zis: „Scuzați-mă, dvs. ați jucat în filmul lui Andrei Arsenievici Tarkovski, «Solaris»?” La început chiar am… Am amorțit cuprins de diferite emoții pe care le-am simțit! M-am supărat, de parcă în toată viața mea tot ce am făcut a fost să joc într-un mic episod dintr-un film! Pe de altă parte, m-am gândit: „Au trecut deja treizeci de ani,” „iar oamenii încă mă recunosc pentru acest episod!” I-am spus: „Da, da, eu sunt!” Mi-a spus că era dentist, mi-a dat cartea lui de vizită, poate voi avea nevoie cândva! Și uite așa am terminat treaba cu filmul „Solaris”!
Dar a apărut din nou problema filmului „Oglinda”. Mai mult, era clar că președintele Alexei Romanov pleacă, urmând să fie înlocuit de Filip Ermaș care lucra în Comitetul Central și care era în relații bune cu Andrei. Îl considera… Cum se zice, îl susținea! Practic, i-a dat libertatea să filmeze tot ce voia. Dar Andrei era foarte rezervat să facă filmul „Oglinda”! Cea mai mare contribuție a mea la realizarea acestui film, a fost că, literalmente, l-am obligat să-l facă! Am fost șiret ca un diavol! Am fost insistent ca vânătorul când își vânează prada! Am băut mult, am vorbit foarte mult, am avut nenumărate discuții filozofice! I-am spus: „Știi, nimănui nu sunt necesare fanteziile tale!”, „Vezi, microfonul nu trebuie să fie la buzele tale, ci acolo unde îți sunt alveolele, acolo unde se aude doar răgușirea și suflarea!”, „Doar atunci se poate numi artă!”, „Toate lucrurile, un subiect sau altul, toate astea nu interesează pe nimeni!”, „Totul este un joc al minții!”, „Dar aici te apropii de ceva diferit:”, „viața pe care o trăiești!”, „Ce vrei să faci?!”, „Ce vrem noi să facem?!”, „Vrem să plătim un tribut pentru viața pe care am trăit-o”, „și cel mai important, să întindem mâinile oamenilor care pleacă de la noi!”, „În primul rând, mamei!”, „Nu doar ei, ci și vieții pe care a trăit-o!” Iată așa a fost structurat filmul! Nu există niciun subiect separat, accidental al poveștii. Acțiunea merge într-un singur flux, totul în același timp, și totul este important: iarba, oamenii, animalele, relațiile, tatăl, mama, versurile etc. Nimic nu poate fi separat, așa este viața! L-am întrebat: „Despre ce scrii în cartea ta?”, „Despre faptul că arta trece prin timp!”, „Cinematografia este timpul din care trebuie alese doar lucrurile importante!” Dar nu, totul era în zadar! Totul era în zadar! Și vreau să vă zic că doar un singur lucru a funcționat, despre care puțini oameni știu. În acea perioadă s-a întâmplat să primesc povestirea lui Vasili Grossman, „Totul curge” („Panta Rhei”). Am citit-o! Mi-a plăcut! Dacă vă amintiți, povestirea are un capitol despre soția generalului, ajunge într-un lagăr. O fetiță care s-a măritat cu un general și care știa doar despre partea veselă și frumoasă a vieții. Apoi, cum o distruge acel lagăr, cu toate detaliile psihologice, cum ajunge concubine. Cum acea creatură minunată este distrusă! Și mi-a venit în cap atunci un lucru foarte important! Îi spun: „Andrei, vino la mine, am o carte foarte interesantă!” În acea perioadă ne sunam în fiecare dimineață, în legătură cu planurile noastre zilnice. De obicei, ori venea el la mine, ori mergeam eu la el. În acest caz voiam ca el să vină la mine. Era o dimineață plăcută, iar el a ajuns cam pe la ora 13:00. I-am spus: „Întindete-te pe canapea,” „ia o pernă,” „poftim și niște coniac, să nu ți se usuce gâtul,” „și citește aceste pagini.” Cred că erau 7 pagini sau 6, ori poate 5! „Citește, te rog, cu voce tare capitolul acesta!”, „Nimic altceva!”, „Ce-i asta?!”, Andrei mereu se agita precum un caluț! Prima dată trebuia să-și miște capul, apoi să-și miște mustățile: „Ce-i asta?!”, mă tot întreaba. „Ah, Grossman!” Pe scurt, se întinde și începe să citească. Îi zic: „Doar citește, dar fără expresie, doar citește!” A început să citească, apoi încep să-i curgă lacrimile, apoi apucă coniacul, apoi i se stinge glasul! Eu îi tot ziceam: „Citește mai departe…”, „Citește mai departe…” În sfârșit, când, plin de lacrimi, termină de citit, îmi spune: „Vom face filmul «Oglinda»!” Fusese tot ce mai era nevoie! Cu alte cuvinte, i-a trebuit încă o viață omenească, care nu era în film, dar, care, cu toate acestea, este prezentă. Și pe lângă asta, mai sugerează și altceva: există vieți mai grele decât cele pe care noi le-am descris!
Și începând cu acea zi, Andrei, cu energia și temperamentul lui specific, trecând peste toate obstacolele, de fapt, aici, nu au fost foarte multe, președintele Filip Ermaș i-a dat cale liberă, iar noi am început să lucrăm. Filmările mergeau destul de repede. Până la un moment dat, desigur! În primul rând, a apărut tema prezentului. Am spus deja că în timpul ultimei luni filmam liber. Și pe când am sfârșit, filmările și montajul, ne-am dat seama că nu avem filmul! Nu era un întreg! Pur și simplu, nu era un întreg! Aveam prea multe scene, prea multe teme. Andrei i-a cerut soției sale să coasă… Cum au copiii la școală feluri anume de săculeți pentru litere! Noi aveam undeva la 32 de scene! (Alfabetul chirilic rus are 33 de litere.) Poate chiar erau 34 de scene. Fiecare stătea pe un perete. Aveam practic 34 de săculeți distribuiți. Ne-am oprit cu filmările! Și montajul s-a oprit! S-a oprit totul! Trebuia să punem laolaltă, dar altfel! Am încercat de mai multe ori, dar rămâneau nelegate șase episoade! Totul stătea pe loc, toată echipa era în repaus! Și, pe neașteptate, într-o zi frumoasă am apucat totul cu cele patru mâini… Și pur și simplu s-a aranjat totul! Fiecare scenă și-a găsit locul! Totul a devenit clar, iar eu am înțeles atunci ce înseamnă „raportul de aur”! Se dovedește a fi „numărul de aur”! Pentru că acum câteva momente nu aveam filmul, iar acum îl avem! Iar după asta nu am mai avut vreo problemă. Toată problemă dispăruse!
Sub formă de glumă pot spune că, după ce a văzut filmul, președintele Filip Ermaș a spus după o pauză lungă: „Desigur, în țara noastră avem libertate de exprimare!” A bătut cu mâinile peste coapsele sale. Apoi adăugă zgomotos: „Dar nu la un nivel așa înalt!” Și au apărut problemele! Pentru că filmul nu îl putea trimite la Festivalul de Film de la Cannes, nu putea fi arătat niciunde! Dar, cel puțin, a fost arătat la Marele Festival de Film de la Moscova, iar conducătorii GOSKINO au zis: „Vindeți filmul «Oglinda»!”, „Puneți un preț ieșit din comun!”, cum au pus pentru „Război și pace” (1966-1967). „Pentru că nimeni nu îi va cumpăra biletul!” Cu toate astea, a fost vândut cu un preț mai mare, cu 50 % decât „Război și pace”! Dar eu și Andrei nu am primit vreun ban pentru asta! Filmul a fost considerat de Categoria a II-a, iar noi am primit undeva la 625 ruble. Ne-am dus la președintele Agenției pentru Proprietate Intelectuală, iar acesta ne-a spus: „Da, filmul aparține statului!”, „Dacă ați fi fost compozitori, atunci v-am fi putut plăti!”
În încheiere vreau să vă spun că filmul a trăit până acum zeci de ani, și va continua să trăiască! A fost o perioadă fericită de creație și un timp deosebit care strălucește și astăzi! Fără îndoială, a fost o mare șansă să lucrez cu un om înzestrat cu har de la Dumnezeu, cu un om foarte deschis, și foarte bun! El a fost bun cu mine! Pot să spun că a fost bun cu mine. Foarte bun! Și tot ce știu să fac în viața aceasta: să redactez, sunt redactor la o revistă, să scriu piese, romane ș.a.m.d. Totul am învățat de la Andrei Tarkovski! Între noi a fost o diferență de opt ani, dar eu am simțit că am făcut douăzeci de ani de facultate. De aceea, nu e alt om, altă mare personalitate care poate trezi în mine recunoștință veșnică! De douăzeci și doi de ani, de când ne știam, i-am fost prieten, asociat, am lucrat împreună, ne-am certat, am băut împreună, am împărtășit gânduri personale, am învățat multe de la unul dintre cei mai mari oameni din secolul al XX-lea!
