Era anul 2013. Și aveam să mă întâlnesc cu istoria față în față – cu românul care i-a luat interviu marelui artist rus Andrei Tarkovski! Doamne, și câte studii până aici! Ani și ani de zile de cercetări de parcă Tu… De ce faci Tu toate astea, Doamne? Înțeleg azi că pe toate le știi Tu, dar eu nu încetez să mă minunez de căile Tale! Aveam să găsesc numele lui într-o bibliografie rusă de specialitate, neștiută de nimeni de zeci și zeci de ani. Bine, dar de ce trebuia să mă întrebe oamenii, imediat după ce l-am întâlnit, „cum l-ați găsit?”, „de ce dvs. l-ați întâlnit și nu altcineva?” ș.a.m.d. Doamne, mi-ai șoptit în copilăria mea, pe care Tu mi-ai dăruit-o, că arta întotdeauna miroase a iarnă, și că tare bucuros trebuie să fie acela care se încrede în puterea cuvântului Tău!
După aflarea numelui, care îmi amintea de foamea lăuntrică a omului și de vigoarea sa, a urmat un șir nesfârșit de întrebări în mintea mea: „Unde este acest om?”, „De ce nu a apărut în România?”, „De ce nu s-a aflat până acum despre interviul realizat cu Tarkovski?”, „Mai este în viață acest om?!” Și, precum un „prunc” născut din „pământ” și copt la „soare”, aveam să mă întreb despre lumea lui, neștiindu-o întru totul și poate nici cum a fost în realitate. Era un apel la mai mult decât lecturi de cărți și citit printre rândurile lor. Îmi propusesem să-l caut în carne și oase pe acest om, să fac tot posibilul să-l întâlnesc. Eram chemat, dacă se poate spune, să scriu eu istoria de astăzi. Și chiar sosise timpul să-mi așez harta pe inimă și, curajos și idealist ca întotdeauna, să pornesc să-l caut în spațiul a trei țări: România, Republica Moldova și Federația Rusă. După cum se știe, în două dintre acestea se vorbește limba română, semnificativa diferență însă este că în Republica Moldova se vorbește și limba rusă, iar accesul la marea și bogată cultură poate fi la îndemână… Am tras la sorț în care dintre aceste țări să-l caut prima dată, dorind să scurtez pe cât se poate timpul, banii pentru cheltuieli și, în egală măsură, să-mi verific instinctul. Sorțul a căzut „în Republica Moldova”! Înainte de asta, am dat la tradus materialul interviului neavând vreme deloc pentru o primă mână. Și nici nu bănuiam că urma să implic, rând pe rând, nu mai puțin de șapte traducători! Dar totul este posibil când nu iese ce trebuie! Îmi era limpede că pe Tarkovski nu-l pot traduce cei care – real sau veritabil – nu sunt interesați de acesta. Mă refer la tot ce înseamnă omul și artistul Andrei Arsenievici Tarkovski! Desigur, e vorba de o sumă de lucruri, de trimiteri, de repere, pe lângă toate acestea adăugându-se „o substanță” spirituală prin însuși persoana lui, traductibilă de către noi adevărat sau fals. Trebuie spus din capul locului că așa ceva nu se dobândește peste noapte! Uneori nici într-o viață de om… Și, așa ca un fior de bucurie ce ne ridică peste lumea aceasta și trăiește permanent în noi, doar resursele inimii ne fac mereu să înțelegem, mai mult și mai bine, că sufletul omului nu poate reda pe hârtie expresii și cuvinte fără duhul – conștiința, voința și rațiunea – artiștilor nemuritori!
Interviul cu Tarkovski a fost realizat de Nicolae Ghibu, scenarist și regizor. S-a semnat în data de 15 august 1967, în limba rusă, la Studioul cinematografic Moldova-Film de la Chișinău. A fost publicat pentru prima dată în Republica Moldova într-o versiune prescurtată, în limba moldovenească, la 14 octombrie 1967, în săptămânalul „Cultura” nr. 42. Mai târziu, în anul 1990, tot în capitala moldavă, apare versiunea completă a interviului, în limba rusă, în revista „Columna” nr. 7. În anul următor, 1991, Irma Rauș (prima soție a lui Andrei Arsenievici) îl publică în volumul „Scenarii de film”, nr. 4, la Moscova. Apare prima dată în Federația Rusă! Zece ani mai târziu, în anul 2001, se retipărește integral în volumul „Noutăți cinematografice”, nr. 50, tot în capitala Federației Ruse. Trebuie menționat că din anul 2001 începe un alt tip de interes pentru arta lui Andrei Tarkovski în rândul teoreticienilor și criticilor de film din întreaga lume. Mulțumită revistei „Noutăți cinematografice” și Comitetului Obștesc de Consultații și Cercetare a Culturii Cinematografice de la Centrul Eisenstein, interviul realizat de Nicolae Ghibu ajunge să fie citit în marile orașe ale lumii, la: Moscova, Los-Angeles, Stochkolm, New-York, Londra, Budapesta, Riga, Chigago, Berlin și Paris. Materialul amplu se intitulează: „Viața se naște din lipsa armoniei…” Discuția avută cu Andrei Tarkovski a durat peste cinci ore într-un birou modest din incinta Studioului Cinematografic Moldova-Film. Tarkovski avea pe atunci 35 de ani. Realizase filmele „Copilăria lui Ivan” (1962) și „Andrei Rubliov” (1966). Titlul interviului descoperă o idee foarte profundă și adevărată… Am întâlnit oameni care m-au întrebat despre sensul acestuia… Ei bine, ne putem imagina planeta noastră, „Terra”, la Facerea Lumii pentru câteva momente? Să încercăm! Să încercăm, totuși, prin comparație cu planetele vecine Terrei… Cum arăta pe atunci, în faza respectivă, planeta noastră, e greu de spus? Să încercăm acum să ne imaginăm ce înseamnă iarbă pe pământ, copaci, râuri, păsări, pești și alte vietăți… Putem afirma că toate acestea formează o armonie? Dacă da, atunci putem să avem un punct de pornire… Dacă printre cititori cineva dorește să încadreze această idee la cuvântul „știință”, o poate face, dar să nu ia calea abstracției umane… Să ne imaginăm tabloul cu prima iarbă care a răsărit pe pământ? Poate doar așa vom putea afla ceva și despre fiecare dintre noi! Dar de ce a spus Andrei Tarkovski „viața se naște din lipsa armoniei” urmează să aflați chiar din lectura interviului!
Degetul meu arătător căutase de la începutul începutului o pasăre pe cer… De la douzeci și un pic de ani îl aflasem pe Andrei Tarkovski, în filmele lui și în cuvintele lui. Și aveam să dau totul din viață pentru toate acestea. Slavă Domnului! Primul film văzut a fost „Andrei Rubliov”, „o întâmplare”, și se întâmpla cu 10 ani în urmă față de această poveste, și tocmai după acest film, și episodul petrecut cu autoritățile GOSKINO din Uniunea Sovietică, Tarkovski ajungea într-o stare critică la Chișinău… De ce toate aceste legături?! După primele căutări, numele lui Nicolae Ghibu l-am găsit la Uniunea Cineaștilor din Republica Moldova. O doamnă, pe nume Larisa Ungureanu, mi-a confirmat că există în spațiul moldovenesc o astfel de persoană, că este înregistrată la Chișinău și – cel mai important lucru – că este în viață!
Cu temperamentul specific, i-am solicitat doamnei Ungureanu, fără să stau pe gânduri, și nici pe scaun, o adresă a locuinței și un număr de telefon! Peste câteva zile mi-a comunicat un număr de telefon fix unde îl pot găsi! Sentimentul de bucurie părea să mă stăpânească, de fapt nu știam precis ce sentiment este, pentru că așa ceva se întâmplă o singură dată în viață! Ei bine, numărul de telefon primit al domnului Nicolae Ghibu nu funcționa… Pur și simplu, nu funcționa! Nu avea ton! După toate verificările numărul era valid și avea corect numărul de cifre al unui telefon fix moldovenesc. Am revenit la doamna surescitat și foarte nedumerit de situație! După ce i-am sesizat problema, în cele mai mici detalii, mi-a comunicat că urmează să-l sune personal pentru verificare! Peste o zi am discutat din nou și am rămas la fel de surescitat… Pe la ora prânzului, când am avut ultima convorbire, mi-a comunicat: „Stimate domnule Dumitrescu, tocmai ce am vorbit telefonic cu Nicolae Trofimovici Ghibu! Vă salută și așteaptă telefon de la dumneavoastră!”, „Stați fără grijă, numărul pe care l-ați notat este valid și are corect numărul de cifre! Vă doresc o zi bună și mult mult succes!” Verificasem iar, totul, băbește, cifră cu cifră, cu domnia sa la telefon… După ce ne-am luat la revedere, eram buimac! Am început să râd singur, nu mai înțelegeam nimic! Am petrecut câteva săptămâni în gânduri și visare verificând absolut toate numerele de telefon și prefixele lor, variantele de fix cum apar afișate pe cele mobile și absolut nimic după nenumărate încercări! Începusem să cred că nu mai sunt întreg la minte… Nu pricepeam cum era „valid” numărul într-o parte, iar în alta era nefuncțional?! Mă gândeam că ceva se întâmplase la nivelul creierului meu, cumva o ciudată schimbare a neuronilor sau conexiunilor lor, de fapt ceva neprevăzut de grav încât mă făcea să pornesc către un doctor specialist și să-i spun, mai degrabă să mă fac de râs, că „nu mai sunt întreg la minte”! (Se putea întâmpla oricui! Chiar și mie!) Se putea întâmpla oricui să-i pice telomerii dintr-odată, să nici nu știe cum și nici să se aștepte la așa ceva. Spun „să mă fac de râs” deoarece se crede că toți oamenii care se ocupă cu arta sunt „nebuni”! O spun unele studii de specialitate… Peste doar zi, în drum ce mergeam spre un cabinet medical specializat în psihiatrie și boli mintale, s-a întâmplat că m-am oprit să beau o cafea în centrul orașului… M-am oprit mai mult să mă gândesc „ce o să spun” și mai ales „cum o să spun”! Una peste alta, în timp ce-mi serveam cafeau, nici nu am reținut ce cafea era, am fost la un pas să mă fac de râs înaintea unor doamne și domnișoare… De fapt, precis m-au auzit vorbind singur! Mi-am zis – eram la două mese distanță – că e în zadar să îmi explic „nebunia” la medici! Și, oricum ar fi, nu se „cade” ca eu, „o piatră de meteorit”, să mă „înjosesc” înaintea medicilor! Pe scurt, era mult mai bine să primeze, în cazul meu, „orgoliul pur”! Așadar, mă răzgândisem! Erau oare semnele „însănătoșirii” mele? La plecarea din oraș, citisem într-o librărie că există un „creier” și o „minte” a Universului, ceva ciudat care se putea „diviza” în nenumărate feluri – mă crucisem – cu alte cuvinte exista o „nebunie” și mai mare peste capul întregii omeniri!
Într-una din seri, am obiceiul să mă plimb noaptea, pe la ora 19:00, în luna decembrie a anului 2013, am fost invitat de cineva la Biserica Mihai-Vodă, amintirea ctitoriei Mănăstirei Mihai-Vodă construită de marele voievod la anul 1594 nu departe de Cheiul Dâmbovița (Zona Izvor, București). Desigur, biserica are o istorie lungă de câteva veacuri, multe ierni și multă zăpadă au trecut peste cupola și zidurile ei. Mi s-a întâmplat, când am ieșit în pridvor, să văd ușa și ferestrele strălucind printre niște aburi misterioși… Vremea se schimbase semnificativ față de cum era înainte să intru… Se instalase rapid o iarnă care robea totul în jur fără milă. După primii pași făcuți, în pridvorul acesteia, gerul îmi reteza picioarele de la spate de parcă trebuia să merg în genunchi pe lângă zidurile de cărămidă roșie. Funiile crivățului (vântului), îmbrăcate toate în alb, mă luaseră prin surprindere, acestea trăgeau neîncetat de clopotul cerului și de crengile copacilor din curte în toate părțile. S-a întâmplat ceva straniu… Cineva, dintr-o lume necunoscută de mine până atunci, mi-a șoptit la ureche din senin… Inițial, am crezut că mi se pare… Dar m-am uitat în jurul meu și nu era nimeni! Am auzit de trei ori o voce ca de copil care îmi spunea că trebuie să inversez cifre din numărul de telefon primit al omului meu! Nu știam ce mi se întâmplă! De unde, cum?! Vocea auzită era cristalină și trezise în mine adevărate curbe ale vieții! Bineînțeles, îmi era imposibil să aflu de unde se auzea aceasta! Am simțit o credință foarte puternică în acel glas și credeam că nu mă va mai împiedica nimeni și nimic și îl voi găsi pe omul meu! Fără să știu exact ce fac, am inversat cifre pe telefonul mobil stând în raza unei lumini slabe răsărite dintr-o stradelă! Fără vreo logică! Mă simțeam pierdut parcă într-o altă lume… Pentru că nu mai știam de fapt unde sunt! Doar niște sunete metalice și un lătrat de câine mi-au adus aminte că sunt într-un oraș unde trăiesc oamenii! Sub o rafală puternică, cu respirația aproape tăiată, mă simțeam de parcă introduceam un „cod secret” aplicat „lumii” – planetei „Terra” – de o importanță capitală pentru istoria ei… O istorie ce se cufunda în întuneric, în acea beznă, unde sunetul acesteia sosit parcă din miezul veacurilor marșăluia zgomotos și fără încetare printre trunchiurile cu ramuri fără frunze. Vă vine a crede că cifrele acelea inversate au făcut ca apelarea imediată să se facă auzită?! Nu-mi venea să cred! La un al treilea apel, o voce răgușită mi-a răspuns! Este adevărat că nu puteam să știu dacă era vocea lui Nicolae Ghibu… Cumva mă consolasem că poate fi și o greșeală ținând cont de nenumăratele lucruri întâmplate! Dar brusc vântul s-a ridicat nevăzut și, auzindu-l parcă în surdină, m-am trezit vorbind:
– Alo! Alo! Bună seara! Domnul Nicolae Ghibu?!
– Bună seara! Da, chiar el! Dar cine întreabă?
– Știți, eu… Mă numesc Ionuț Dumitrescu! Vă sun de la București, din România! V-am găsit! Am găsit interviul pe care l-ați făcut cu Tarkovski!
– Tarkovski?! Tarkovski! Doamne! Dar cum de ați găsit asta?!
Da, chiar așa! Cum de îl găsisem?! Poate că un singur atom de bucurie mai ținea gravitația noastră, și mai ales cine era dincolo de el! Nicolae Ghibu realiza interviul cu Andrei Tarkovski în urmă cu 47 de ani… Avea pe atunci vârsta de 30-31 de ani, iar acum la telefon avea vârsta de 77-78 de ani! O astfel de vârstă este… 47 de ani poate fi și o viață de om! Ei bine, eram în curtea Bisericii Mihai-Vodă, această ctitorie are hramul Sfântul Ierarh Nicolae, apoi că domnia sa poartă numele „Nicolae”… și, nu după multe cuvinte de bucurie exprimate reciproc, printre altele aud din gura domniei sale că era ziua – sărbătoarea – Sfântului Nicolae! În Republica Moldova – ei fiind pe rit vechi – îl sărbătoreau pe acest minunat sfânt! Era și ziua domniei sale!… Nu-mi venea să cred, și mă minunam de toată această „întârziere”! Atâtea săptămâni ce au trecut până când… Atâtea și atâtea… Eu, „omul neînsemnat” Ionuț Dumitrescu, în curtea unei biserici fiind, în plină iarnă, în ger și zăpadă, am simțit că… După ce am închis convorbirea telefonică am căzut în genunchi! Din pricina „nebuniei” mele începusem să vorbesc în gând cu Dumnezeul Sfântului Nicolae! Cu privirea așternută pe albul zăpezii și cu mâinile la tâmple i-am zis (mai bine îi scriam): „Doamne, eu înțeleg că Tu le știi pe toate, dar Tu știi că eu am acum vârsta pe care o avea Nicolae Ghibu când a realizat interviul cu Tarkovski?!” Din nou nu-mi venea să cred! Prima convorbire telefonică avută cu domnul Nicolae Ghibu – cea din curtea bisericii – a durat o jumătate de oră! A doua o oră! A treia o oră și jumătate! Acestea din urmă fiind la căldura caloriferului de acasă… Căldură ce o simțeam și în osul frunții, adesea transpirată de timp ori de clipele așteptării din care inima tresălta la ziua ce avea să vină. Am avut zile în care am stat încremenit pe un scaun de lemn la lumina unei veioze cuprins fiind de o cumplită răceală, dar foarte bucuros pentru tot ceea ce trăiam! S-a dovedit, după foarte puțină vreme, că aveam o febră ciudată… Răcisem fără să fiu „întrebat” nimic înainte, nici dăcă vreau, nici dacă accept! Au urmat alte și alte convorbiri cu Nicolae Ghibu! Discuțiile noastre nu mai încăpeau în convorbiri telefonice! Fiecare dintre noi avea de spus, avea de povestit momente și istorii, iar facturile telefonice din fericire nu creșteau, doar temperatura creștea! Am stabilit împreună ca eu să ajung la Chișinău. În primul rând că nu-l puteam pune pe drumuri pe Nicolae Ghibu, apoi că trebuia verificat textul materialului interviului dacă coincide cu versiunea rusă a materialului pe care domnia sa împreună cu Andrei Tarkovski l-au semnat în urmă cu 47 de ani. Desigur, pe lângă toate acestea, și alte chestiuni importante.
A urmat să mă pregătesc de călătorie, să-mi adun niște lucruri necesare și să-mi fac bagajul cât mai compact. În timp ce împărțeam bagajul unei serviete mi-a venit în minte istoria Bisericii Mihai-Vodă… În biserica mănăstirii există o icoană foarte veche a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus… se sărbătorește în fiecare an în data de 21 ianuarie… De prima dată când am văzut-o m-a trimis la opera marelui iconar rus Andrei Rubliov. Icoana este o reprezentare fidelă. Din tradiție aflasem că așa o reprezenta Apostolul Luca pe Maica Domnului în primul secol. (Poziția corpului, a mâinilor, expresia feței ș.a.) După cercetările specialiștilor și a pictorilor restauratori, icoana a fost realizată undeva în secolul al XV-lea. Până la restaurare, aceasta a fost găsită bucăți într-o ladă imediat după ce biserica a fost translatată – se întâmpla în noiembrie 1985, fiind o performanță unică, ansamblul bisericii fiind translatat în plan înclinat pe distanța de 289 metri – pe actualul loc, pe Cheiul Dâmbovița. Pe când icoana zăcea în ladă, s-au auzit voci misterioase de îndrumare a oamenilor de a le face-o cunoscută! Voci auzite din senin! Se întâmpla la începutul anilor ’90. Inginerul, pe nume Eugeniu Iordăchescu, care a făcut posibilă translatarea chiar are un brevet de inventator din acest lucru. După cercetările făcute de părintele paroh al locului, icoana este venită la București din Sfântul Munte Athos ca dar. Vechea Mănăstire Mihai-Vodă fiind închinată Mănăstirei Sfântului Pantelimon, sau Rusicon, din Sfântul Munte Athos. Este vorba de o mănăstire care a fost întemeiată în secolul al XI-lea de câțiva călugări veniți din Rusia… Hotărâsem să fiu prezent la sărbătoarea icoanei athonite a Maicii Domnului de pe meleagurile noastre, iar în seara zilei de 21 ianuarie 2014 aveam să călătoresc la Chișinău, aveam să ajung la scenaristul și regizorul Nicolae Ghibu, singurul român care i-a luat interviu marelui artist rus Andrei Tarkovski, așa cum stabilisem! Aveam înainte o noapte întreagă de mers, o călătorie istorică din Țara Românească până în Moldova cea de dincolo de râul Prut. Din vecinătatea Parcului Carol I, de la Autogara Filaret, aveam să plec spre Chișinău seara, de la ora 23:00, și să ajung la destinație conform itinerariului a doua zi de dimineață, undeva la ora 07:00.
Autovehiculul de transport persoane era foarte bine dotat… Să vezi un ecran atârnat nu prea bine de tavan și racordat la un DVD-Player și însoțit de niște lumini albastre de jur împrejur și întinse haotic, nu era puțin lucru! Cei drept te înțepau la ochi fără milă, probabil să fi fost un truc interesant și să nu fii atent când scoți portofelul, sau altă sursă, și să faci posibilul să plătești mai mulți bani pentru bilet… La ora plecării nu eram mulți pasageri sosiți. Dar urma să fim vecini de scaune… Unul dintre călători fiind și suspect de „nebunie”, desigur acela eram eu! Cu ceva urme de răceală în vârful nasului și cu ceva febră la tâmple, eram bănuit de șofer că nu circul deloc pe ruta București-Chișinău și Chișinău-București! Privirea insistentă a acestuia parcă mereu voia să-mi spună ceva și nu putea… Eram bănuit de ceva… Colosal a fost că acesta s-a dovedit a fi singurul „om deștept” dintre toți cei urcați! În timpul călătoriei mi-a ținut niște „lecții” de istorie despre „Basarabia”: „cum s-a născut”, „cum a ajuns la ruși să fie protejată”, „cât de bine îi este așa” ș.a. O listă de grozăvii urmate de niște lecții halucinante despre „idei politice”! În sinea mea, nu eram de acord cu nimic din tot ce spunea. Înțelesesem pe loc că a fi „șofer” era grozăvia grozăviilor, un mod de viață plin de râvnă pentru tot ce era „înalt”, și de „a ști” absolut tot despre absolut toate! Și asta din pricina bănănăielilor de toată ziua pe drumuri orizontale! Dăcă ar fi nimerit în mașină cu altcineva din România, să zicem cu domnul Eminescu, precis cel din urmă îi spunea ceva printre dinți și îl dădea jos din mașină pe câmp! Vorba aceea: „De la Nistru pân’ la Tissa / Tot Românul plânsu-mi-s’a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate…”, „I-a privește cum Rusia nu se mulțumește de a fi luat o parte mare și frumoasă din vatra Moldovei, i-a privește cum nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, i-a privește cum voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să mistuiască o parte din poporul român!” Ai auzit ce zice domnul Eminescu? Apoi, ai auzit ce ne spune Regina Maria, regina tuturor românilor, și a Unirii, despre ruși? A urmat după ce și-a dus până la capăt „discursul” și „lecțiile”, să ne invite „respectuos” să vedem „un film” pe ecranul prins de tavanul autovehiculului… La semnul său făcut din degete își făcuse brusc apariția pe ecranul plat o divă! Era chiar Angelina Jolie… Pe neașteptate, noaptea se transformase în „priveghe”! „Jolie”, cea deghizată, cu coarne pe cap, vrăjitoare și cu pistoale la brâu, detalii ce îmi scăpau printre degete, se vedea strălucind în toată splendoare și pe „micul ecran”, nu doar pe „marele ecran”! Și vorba aceea, pe ce drumuri, și pe ce coclauri! Dar gândurile mele „vanitoase”, „pline de mine”, „arogante”, „colorate”, „de deținător al adevărului absolut” ș.a.m.d. începuseră să întrerupă semnalul DVD-Player-ului, căci pe ecran își făceau apariția la intervale scurte de timp „purici”! Un bărbat gras, trecut de 40 de ani, tuns scurt, cu inele groase pe degete, încerca din răsputeri să refacă „legătura” cu „Jolie”, acesta ridicându-se și așezându-se iute înaintea ecranului… „Șoferul”, înțelesesem, nu era singur! Chiar dacă i-a dat indicații prețioase, s-au dovedit zadarnice pentru că respectivul nu reușea! Imediat s-a pus problema opririi autovehiculului pentru refacerea „legăturii” semnalului cu „Jolie”! Așa ceva auzeam în premieră pe rutele noastre! Nu-mi venea să cred, era prima dată în viața mea când auzeam una ca asta! Spre surprinderea „audieței”, gândurile mele au fost și mai „nenorocite”! De la „purici” s-a trecut la „fond negru”, iar de la „fond negru” la „lipsă alimentare”! „Tehnologia” s-a defectat din senin! Începuse să miroasă a ars în autovehicul… L-am auzit pe „șofer”, exclamând, în timp ce se uita la mine prin oglindă retrovizoare: „Nu se poate! E noaptea ghinioanelor!”. Îmi amintesc că i-am și răspuns: „În lanț!”. Pe neprins de veste, amorul meu învinsese, iar în autovehicul se instalase tăcerea ca după un sărut, bineînțeles unul mortal! Chiar mă gândeam dacă prin absurd ar fi fost cu mine în mașină Jolie, stând undeva pitită după un scaun, ce mă făceam cu ea?! După „incidentul” neașteptat, viteza autovehiculului a crescut simțitor! Era rândul meu să-i zic în gând șoferului: „Se poate totul în lumea aceasta! Și ar trebui să știi de ce!”
Dimineața devreme am ajuns la Chișinău. Mi-a luat la revedere de la pasageri în centrul orașului. Printre ei era o persoană care îi semănă bine la înfățisare lui Aleksandr Kaidanovski, actorul și interpretul „Călăuzei” lui Andrei Tarkovski… Îl remarcasem încă de seara, de la Autogara Filaret… Deosebit de interesantă prezența, mai ales că eu urma să-i dedic lui un eveniment în luna martie 2014… La Chișinău eram pentru a doua oară… Prima dată am ajuns cu câțiva ani în urmă de 2013, am vizitat atunci ca pelerin multe locuri de pe harta Republicii Moldova, printre care: Bujoreni, Frumoasa, Răciula, Hârjăuca, Hârbovăț, Țigănești, Curchi, Orheiul Vechi, Noul Neamț, Maria și Marta, Condrița, Căpriana și Hâncu. Dar am coborât, fără să-mi dau seama, în centrul orașului, în ciuda faptului că adresa domnului Nicolae Ghibu era la o periferie… Practic trebuia să mă întorc pe unde am venit! Am luat de undeva de prin centrul orașului un taxi, un autovehicul Dacia din primele modele apărute. Vechi, uzat, murdar și rapid! Cel mai important lucru, era rapid! La un interval de timp, și de vorbit cu șoferul, eram la adresa notată pe un petic de hârtie… Nu am nimerit din prima la adresă! Dar dintr-o dată m-am trezit nemișcat în fața unei uși de culoare închisă a posibilului apartament căutat! Bine, începusem să mă obișnuiesc cu ciocănitul, nu eram la primele bătai într-o ușă, dar înaintea acestei uși nu a mai îndrăznit să bat! Mi-am dat seama că acolo e locul… Că acolo trăiește omul meu! Nicolae Ghibu știa că trebuie să apar dintr-o clipă într-alta, îl sunasem de undeva din centrul orașului; cred că într-un anume fel mă „pândea” de dincolo de ușă, și domnia sa era nerăbdătoare cum eram și eu… În centrul orașului s-a întâmplat ca o fată drăguță, angajată la o companie de telefonie, să mă ajute, sau să i se făcă milă de mine, și să apelez numărul omului meu! Îmi amintesc delicatețea gesturilor ei când mi-a așezat înaintea mâinilor înghețate un telefon fix de culoare neagră, auzindu-i receptorul cu ton, și spunându-mi: „Poftiți, stimate domn!” Ce minunăție era acel sunet produs de tehnică, acel ton! Și, Doamne, ce minunăție era vocea femeii din fața mea! În timp ce vorbeam cu domnul Nicolae Ghibu, destul de pronunțat, deoarece nu mă auzea foarte bine, domnișoara cea amabilă se întreba și râdea cu o colegă de serviciu ce om – probabil „nebun” și fără telefon mobil – le vizitează orașul! După ce mi-am luat la revedere, pentru moment, de la „omul meu”, i-am mulțumit domnișoarei, la fel de pronunțat, pentru gestul nobil făcut! Din păcate, nu prea aveam cum să-i mulțumesc cu adevărat! Cu o „delicatețe masculină” am închis ușa în urma mea, luându-mi la revedere privind-o! Era frumoasă și cu inima veselă! Și precis nu mi s-a părut! Pășind strada, acoperită de zăpadă, gândul că aș mai vorbi cândva cu dânsa s-a evaporat în proprii aburi! Întorcând capul și privirea, spre magazinul în care era, i-am făcut cu mâna! Am tușit eu de la răceala mea, dar nu mă putea auzii nicicum! Mai rămăsese iarna cu mine! Frumoasa iarnă! Datorită „zăpăcelii” aș fi putut să fac un bulgăre de zapadă pentru ea! Dar și acela s-ar fi oprit undeva în geam! Ce păcat, magazinele au geamuri! Dacă intram și îl lăsam pe tejgheaua magazinul s-ar fi topit sub ochii ei frumoși și fără seamăn!
La ora 09:00 dimineața ușa s-a deschis! Tânărul-bătrân Nicolae Ghibu, un om micuț, de înălțimea lui Tarkovski, era în prag! Nu prea dormise, ochii îi erau mici, iar părul lui alb și frumos, puțin ciufulit, descoperea imaginea autentică de savant în ale visului! Nici bine nu ne-am salutat, emoția și bucuria ne tradă chipurile, mi-a spus să las bagajul în holul apartamentului și să-l urmez. Am fost condus la masa domniei sale de lucru unde se găseau o sumedenie de materiale; cărți peste cărți, ziare peste ziare, ciorne peste ciorne… În viața și munca unui scenarist este imposibil să nu te lovești de ceva! În acel spațiu îngust care semăna cu o bucătărie, de altfel se putea confunda și cu o anexă de tipografie de pe timpuri, domnia sa mi-a spus să mă așez pe un scaun și să mă simt ca acasă! Între timp constatase din pricina teancurilor de hârtii că nu se mai vedea scaunul pe care voia să mă așeze! M-a rugat rapid, cu zâmbetul pe buze, descoperea o rețea de riduri pe întreg chipul, să-i dau o mână de ajutor și să facem loc în jur că e absolut necesar să luăm loc, să bem o cafea și să gustăm ceva! Bineînțeles că te apucă foamea să vezi fugitiv atâtea materiale, dar să le mai și citești integral?! După ce ne-am așezat la masă, zâmbind unul la celălalt și povestindu-i cum a fost drumul meu de noapte, am vorbit amândoi fără oprire – în ciuda lipsei somnului – până a doua zi de dimineață la ora 09:00! Nici unul dintre noi nu mai știa dacă există ceas și timp măsurat în această lume! Ne-am cinstit cu conic în amintirea lui Andrei Tarkovski și am vorbit multe lucruri despre el! Am povestit cu patos și am cercetat foarte multe documente și fotografii! Trebuie să menționez că tot timpul cât am stat împreună cu domnia sa am avut impresia că l-am solicitat extrem de mult, dar de fiecare dată îmi confirma că mă însel! Într-una din zile, mi-a zis la cafea: „Pruncu’ României, aș dori să-ți spun cine mă «solicită» pe mine! Aștia sunt «dușmanii poporului», dragul meu! Să-ți spun drept, nu mai scap de ei!” L-am rugat să-mi spună cine sunt „dușmanii poporului” că vreau să-i sar în ajutor! Iar el a răspuns: „Domnule Dumitrescu, este foarte bine că doriți să luptați cot la cot alături de persoana mea… sunt onorat, desigur… că cineva din România… un prunc… Bine, dragul meu, dar poate că am lăsat și eu o urmă prin viața aceasta… La ziare am scris, la scenarii am scris, filme am făcut, bune, rele, nu mă fac de râs cu ele prin lume… A, dar stai! Să vezi că o să mă facă aștia artist al poporului în curând! Bineînțeles că nu se vor lipsi de mine nici în viitor și-mi vor mai lipi de cur și alte diplome! Pe scurt, dragă pruncule, o să fiu fericit! Și ce fericire, Cerule! Harașo! Eu le zic ăstora cu «facturile» că sunt «dușmanii poporului»!” Am început să râd, lovind fără să vreau cu tălpile picioarele niște borcane goale, fără capace, de sub masa domniei sale de lucru! În următoarele zile am băut amândoi altă sticlă de conic, povestindu-mi despre soția domniei sale – din păcate decedată – scriitoarea Zinaida Cirkova-Ghibu (n. 2.12.1931 – d. 29.09.2009). Mi-a arătat romanele scrise de domnia sa în limba rusă, printre ele am găsit unul cu și despre Cuvioasa Xenia de la Sankt Petersburg! Un personaj magnific al istoriei și credinței! Din felul în care îmi povestea despre soția domniei sale, Nicolae Ghibu a iubit-o și o iubea foarte mult! Aflasem, fără să vreau, că domnia sa era văduv de cinci ani și… Mi-a părut rău să aflu asta… Dar pe lângă coniacul foarte bun pe care l-am băut împreună îmi mai rămăsese rugăciunea pentru domnia sa… Într-una din zile, mi-a spus dacă vreau să mergem împreună la mormântul soției sale să-i punem niște flori… Nu l-am refuzat! M-a suit într-un taxi și mi-a povestit tot drumul ce-i plăcea din orașul Chișinău! Mai ales că în unele locuri domnia sa filmase cu ani în urmă… Când am ajuns la cimitir și am intrat pe aleea principală am găsit o liniște nepământeană… Iarna stătea nemișcată înaintea privirilor noastre, se holba parcă senină la noi și fără să vrea ne înghițea aburii! Când am ajuns la mormânt, alături de lumânări aprinse am înfipt în zăpadă câteva garoafe foarte frumoase! În cimitir erau multe personalități ale Moldovei… Începusem să ne plimbăm povestind despre unele dintre ele… Pe lângă noi gerul venise și pusese urechea la toate cele auzite, ne asculta fără să mai respire! L-am rugat atunci pe Nicolae Ghibu să mergem spre ieșire că nu aș vrea să răcească… I-o spuneam eu, cel care eram pățit! Brusc, m-a oprit pe o alee și mi-a spus: „Dragul meu, Ionuț, îmi pare bine că ne-am cunoscut! Te asigur că e mândru Andrei de tine! Vezi, cine caută află! Nici nu-mi imaginam că o să caute cineva din România interviul făcut cu Tarkovski! Cât ai zis că sunt, 47 de ani de atunci?! Doamne, ține-mă! Când ajungem acasă aș dori să-ți arăt ceva neapărat! Mă uit acum în cimitir după prietenii mei, colegi, oameni din cinematografie și din artă… Ei, foarte mulți dintre ei s-au dus… Ce repede a trecut… Poate prea repede! Dar ce mai e azi?! Poftim, uită-te și tu în ce hal e cinematografia noastră?! Dar să las asta acum, dragă pruncule! Într-o zi o să fiu și eu lângă soția mea, nu?” Când am ajuns acasă mi-a arătat niște albume cu fotografii foarte frumoase cu soția domniei sale, iar poveștile noastre au continuat multe zile fără încetare! La un moment dat, mi-am zis că trebuie să revin acasă, la București! Că este un mare deranj cu mine aici! Mă apucaseră destule zile la domnia sa, plus că nu doream să deranjez! Bine, timpul zbura cu o viteză incredibilă! Nicolae Trofimovici Ghibu a făcut un efort semnificativ în toate privințele cu ocazia venirii mele la Chișinău! A rupt chiar și pagini din cărți pentru mine din biblioteca domniei sale! Doamne, și când îmi aduc aminte de „românii mei” că au refuzat să-l arate la TV și să-l publice prin ziare și reviste, după ce le-am propus lucruri cu adevărat minunate, nu-i așa că ne vine să-i lipsim de toate funcțiile lor? Numai cu gândul, Doamne, nu?
Într-adevăr, la plecare se inventase „ceasul”, iar „timpul” începuse să existe pentru noi! El, timpul, se făcuse rugăciune, și dintr-o singură scânteie se născuse totul, și se materializase totul, chiar dacă eu eram un amestec de „dimineață” și „seară”, de „târziu” și de „devreme”, de „nerăbdare” și de „răbdare”. Dar îmi amintisem că există posibilitatea de revenire la domnia sa. După ce mi-am pregătit bagajele, înainte să plec – cine se mai gândea la așa ceva – calendarul de pe perete arăta ziua de 21 ianuarie! Acum pe rit vechi! Ei bine, reveneam la București fix pe aceeași dată! Am început să zâmbesc, Nicolae Ghibu zâmbea și el pe sub ochelari! A urmat să ne luăm la revedere, căzând unul în brațele celuilalt… Bineînțeles, cu emoție și cu ochii umezi! Ne despărțeam fără ca să știu dacă ne vom mai revedea! Plecam de la Chișinău cu aceeași credință pentru tot ce mă gândisem să facem cu proiectul Tarkovskiana, lăsând în urmă săbiile ruginite de mediocritate ale unora care nu doar că nu au înțeles munca unor oameni, dar s-au manifestat ca cei mai imfami indivizi din trecut și din prezent! Eu plecam din capitala Moldovei fără ca sarea din pâine să se mai întunece de la Moscova și Kremlin, și nici de alții din zilele noastre, de acolo și de aici! Era timpul luminii lui Dumnezeu în istoria unui episod? Știu eu bine pe cine uită Lumina și Istoria… Nicolae Ghibu, românul care i-a luat interviu marelui artist rus Andrei Tarkovski, este un suflet mare, așa îmi spuneam pe drumul plin cu nămeți la ieșirea din Chișinău. În drum spre București, pe geamul ferestrei autovehiculului de transportat persoane, un altul acum, „fără dotări”, îmi rezemasem capul și priveam zăpada viscolită ce se distingea de sub scutul nopții de pe câmpurile nesfârșite… Cuvintele relatate de domnia sa, din prefața interviului, îmi „șopteau” la ureche…
Tarkovski a întrebat:
– L-a comandat cineva?
– Nu, am răspuns eu. Vom comunica pentru viitor!
Minunat! Nimic nu este intamplator , sufletele comunica intr-un mod subtil numai de ele stiute si se fac cunoscute prin alte suflete care le scot la lumina intr-un timp anume destinat. Emotia puternica si bucuria , chiar fericirea ma cuprinde citind despre Andrei Tarkovki. Felicitari Domnule Ionut Dumitrescu si multumesc din suflet pentru lectura!
Minunata lume! Am trecut prin multe stări până la finalul lecturii. Magnific! Multumesc!
Va mulțumesc frumos pentru acest text. Chiar ați început Tarkovskiana sub semnul Sfântului Nicolae! Bunicutul care șoptește mici și prețioase indicații… Știu. Dar de data aceasta indicațiile șoptite aievea in curtea mănăstirii au avut o miză mai mare. Știa că toate darurile le veți împărți cu noi. Va mulțumesc frumos.