Despre procesul de creație al filmului „Andrei Rubliov” s-au scris destul de multe. Aș vrea, la rândul meu, să spun o altă poveste despre un om minunat și neobișnuit ce a activat în anii ’60. Acesta se numea Gheorghii Ivanovici Kunițîn (n. 22 aprilie 1922 – d. 6 octombrie 1996). Pornind de la câteva lucruri, putem spune doar că dacă n-ar fi fost Kunițîn, n-ar fi existat nici „Andrei Rubliov”. Cu alte cuvinte, dacă în acele vremuri „libere” nu ar fi fost acei oameni asemenea lui Gheorghii Ivanovici, cinematografia noastră nu ar mai fi avut nici pe departe calitatea pe care o are! Nu degeaba Andrei l-a numit „îngerul păzitor”!
Nikolai Vladimirovici Șișkin era șeful grupei de consultanți ai Departamentului Internațional CC PCUS (Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice), iar printre prietenii lui Andrei, era, cum s-ar spune, încă un membru al păturii de sus a societății. Nikolai Vladimirovici, un om delicat, cu o educație aleasă, a avut mereu o influență asupra destinului și carierei lui Tarkovski. Era prietenul lui Andrei Tarkovski și al renumitului jurnalist, pe plan internațional, Stanislav Ivanovici Kondrașov. Aceștia i-au oferit lui Andrei ajutorul lor necondiționat, au prezis deciziile mai puțin diplomate ale tânărului regizor, au conștientizat perfidia sistemului de stat, l-au învățat să fie atunci când trebuia un diplomat și să-și controleze emoțiile. Cred că toate scrisorile lui Andrei către Comitetul Central, cu privire la convenția de partid, au fost redactate după consultări amănunțite cu mentorii săi.
Cu toate acestea, Kunițîn a apărut în viața lui Andrei mult mai devreme. Gheorghii Ivanovici era istoric, doctor în științe filosofice, specialist și critic literar. Cu siguranță, grație cunoștiințelor sale fundamentale și variate, acesta a devenit, în anii ’60, unul din membrii Departamentului Ideologic CC PCUS, Secția Cinematografie. Conform conducerii, el trebuia să creeze o listă de reguli eficientă a partidului cu privire la întrebările de natură ideologică despre arta cinematografiei. Nimeni nu a bănuit cât de mult l-au afectat pe Gheorghii Ivanovici inovațiile aduse în cinematografie. Și iată că, pe nesimțite, „rățușca nomenclaturistă de rând” s-a preschimbat într-o minunată lebădă, un adevărat admirator al artei veritabile și un apărător neînfricat al acesteia!
Atunci când au venit la el doi tineri talentați, anume Tarkovski și Koncealovski, și i-au pus pe masă scenariul filmului „Andrei Rubliov”, Gheorghii Ivanovici a apreciat de îndată originalitatea întregului concept și talentul de care au dat dovadă în execuția scenariului. Fără să stea pe gânduri, a decis să le dea o mână de ajutor. La început, au fost observații și sfaturi minore. Din ce povestea Andrei, îmi amintesc acum următorul lucru: pe scena masacrului tătarilor din Catedrala de la Vladimir, unuia dintre călugări (care, în film, avea să fie interpretat de Iurii Nikulin) i s-a turnat pe gât plumb topit. Este o simplă relatare istorică, doar că acel călugăr era grec! Gheorghii Ivanovici a sugerat ca originea călugărului să fie rusă. După aceea, Kunițîn a făcut o manevră decisivă (că tot veni vorba, el era și un jucător de șah excepțional), l-a convins pe L. P. Pogojev, redactorul-șef al ziarului „Arta filmului”, să publice scenariul! Acesta a fost publicat, ceea ce însemna că trecuse de legile cenzurii. Date fiind condițiile, „Andrei Rubliov” fusese supus la cel mai amplu șir de controale de care avusese parte vreodată un scenariu pentru a fi aprobat. Dar Gheorghii Ivanovici nu era împăcat doar cu acest lucru, ci voia ca producția filmului „Andrei Rubliov” să aibă loc imediat!
Iată ce mi-a povestit Aleksandr Evseevici Rekemciuk (n. 25 decembrie 1927 – d. 6 iulie 2017), o veche cunoștiință, cunoscut la începutul anilor ’60 redactorul-șef al Concernului „Mosfilm”. Acesta era locțiitorul lui Lev Șeinin, renumitul autor de romane detective, dar și un celebru magistrat al proceselor din anii 1937-1938. Când am intrat în cabinetul acestuia – povestește Rekemciuk – am văzut pe masă un bilet de la predecesorul meu: „Portofoliul de scenă este gol…” În timp ce mă ocupam de studierea acestui portofoliu de scenariu (lucru care nu dura puțin), m-a sunat Kunițîn, pe care îl consideram un șef important din cadrul departamentului ideologic CC PCUS. Acesta a vrut să știe dacă am citit în revista „Arta filmului” scenariul tinerilor autori. I-am răspuns că l-am citit! „Și cum ți s-a părut?” I-am spus că scenariul este bun, cu multe elemente moderne. „Atunci, la treabă!”, aud eu în receptor vocea răsunătoare și satisfăcută a lui Kunițîn. Suna ca și când mi-ar fi dat un ordin! Prin urmare, lucrurile s-au pus în mișcare. Ultima piesă din acest complicat joc de nomenclatură a pus-o Ilicev, marele șef de partid, aflat în vârful acestei piramide ideologice atotputernice. Atunci când Tarkovski a venit la el (împins cumva de la spate de Kunițîn), să semneze documentul cu privire la punerea în scenă a filmului, Ilicev, nici nu s-a uitat bine la el, că i-a pus următoarea întrebare: „Și când aveți de gând să predați filmul?” Regizorul a răspuns că peste doi ani. Ilicev s-a uitat la chipul vizibil emoționat al lui Andrei, după care a semnat hârtia. Apoi, se întoarce spre interlocutorul său și îi spune: „Vă rog să începeți! În doi ani nu o să mai fiu aici!”
Kunițîn era familiarizat cu modul de gândire al celor cu funcții înalte. În luna noiembrie a anului 1965 a avut loc primul Congres Constituant al Cineaștilor. La acest Congres au fost prezenți toți șefii de partid. Kunițîn i-a îndrumat pe cei din conducere – L. A. Kukigeanov, S. A. Gherasimov și A.V. Karaganov – să meargă să bea o ceașcă de ceai. Acolo se afla întregul Birou Politic, dar și Brejnev. După ceai au urmat conversațiile. Am început să aducem argumente cu care să scoatem filmul lui Romm, „Fascismul cunoscut”, de sub ploaia de acuzații cu privire la așa zisele asemănări dintre estetica fascistă cu cea sovietică (ori trebuie să precizăm că asemănarea era semnificativă). Brejnev încuviință: „Da, da”, acuzațiile fură retrase iar filmul începu să ruleze pe ecran. După ceai au fost discutate și alte chestiuni importante. Gheorghii Ivanovici a apreciat această „încuviințare” a lui Brejnev, care l-a ajutat în soluționarea unor probleme urgente ce țineau atât de cinematograf, cât și de membrii biroului său politic.
Nu îl cunoșteam pe Kunițîn la acea vreme, aveam să facem cunoștință mult mai târziu. Îl vedeam, însă, la „Mosfilm”, în cadrul marilor adunări de partid, unde stătea în prezidiu, asemenea tuturor tovarășilor săi cu funcții înalte și șefilor „Goskino”. Gheorghii Ivanovici, un bărbat înalt și arătos cu o coamă de păr lung, blond închis, se deosebea de mulțimea de birocrați de partid trași la indigo prin atenția deplină pe care o acorda tuturor celor ce țineau discursuri. Se întâmpla însă, adesea, ca oratorii să se rezume la flecărelile lor cotidiene atât de plictisitoare, încât bietului Kunițîn „îi cădea capul pe masă”, ca și când i l-ar fi retezat cineva. În tot acest timp, ținea în mână un creion ascuțit cu care scrijelea ceva pe hârtiile din fața lui – notițe, probabil, ori, din cauza disperării, mâzgălituri fără sens. Întrunirea dura vreo 3-4 ore, așa că hârtiile erau întotdeauna pline. De obicei, înalții demnitari împătureau aceste notițe scrise pe hârtii veline cu un aer atotștiutor și le îndesau în buzunarele vestoanelor lor confecționate în străinătate. Într-o zi însă, m-am pomenit în biroul prezidumului. Câteva hârtii fuseseră uitate pe masă. Doamne, nu mi-am putut crede ochilor când am văzut ce era pe acele foi! Recenziile „Mosfilm” pentru filmele „Andrei Rubliov”, „Povestea Asyei Klyacina” a lui Koncealovski și „Toamna” lui Smirnov tocmai luaseră sfârșit. Filmul „Toamna” fusese criticat pentru faptul că se depărtase de la linia generală, pentru că aducea prea mult cu un film… Pentru cele două perechi de tineri care păreau să aibă permanent chef de făcut dragoste… Și chiar dacă multe scene fuseseră tăiate din acel film, tot mai rămăsese ceva: „Ce rost au toate astea: îmbrățișări, săruturi, de câte ori să mai spunem că nu asta e important în viața omului sovietic!”, spunea într-una conducerea!
Dar să ne întoarcem la hârtii! Printre mâzgăleli era și următoarea propoziție: „Pur și simplu strigător la cer!”, iar pe alte foi erau, puteai remarca un scris caligrafic, inițiale de neînțeles sau diverse rapoarte de cheltuieli. Pe o altă foaie, cineva făcuse un desen după care îl tăiase. Cu un X. Însă, sub acel X, puteai ghici un falus destul de bine definit! Iată puterea artei! Am încercat să găsesc autorul acestei „capodopere” ulterior tăiate cu un X, însă în zadar! Putea fi oricine, era o adevărată tortură să fii nevoit să asiști atâtea ore la acele adunări! Toată lumea cădea în visare…
În sferele înalților demnitari din acele vremuri, norii negri se adunaseră deasupra lui Kunițîn, fiind acuzat că „se abătuse de la principii”! Gheorghii Ivanovici fu condamnat, iar în urma unei „decizii unanime”, a fost exclus din Comitetul Central! Gurile rele, mai mult decât fericite la auzul acestui verdict, i-au pus bărbatului porecla „popa-răspopit”. Acea poreclă avea o oarecare semnificație: statutul influent, părul lung și înflăcărarea cu care își apăra idealurile, l-au făcut pe Kunițîn să semene cu un rascolnic asemenea protopopului Avvakum. Lucrase la „Ziarul Literar”, fusese profesor la Institutul de Literatură, iar mai apoi predase estetică la Institutul Gnesinî. După un timp, în anii ’90, a locuit la Matveevski, casa veteranilor cinematografiei. Iată că acolo ne-a dus întâmplarea, tot legată de „Andrei Rubliov”. S-a creat imediat o conexiune. Ca de obicei, el dădu impresia unui om vioi, care iubea viața, gânditor, dar cât se poate de zglobiu. Am jucat șah și am pierdut rușinos două partide în favoarea lui. Gheorghii Ivanovici aflase că eu am dublat filmele lui Tarkovski la „Mosfilm” și mi-a cerut dacă pot să-i arăt filmul „Nostalgia”. Nu aveam suport tehnic atunci, așa că prietenii au aranjat ca vizionarea filmului să aibă loc în casa Iuliei Sidur, văduva marelui sculptor Vadim Sidur. În ceea ce privea filmul, Gheorghii Ivanovici a spus doar atât: „Ăsta da structuralism!” De asemenea, a fost mulțumit de faptul că oamenii nu l-au uitat și că încă își mai amintesc de el ca fiind cel ce a avut un rol major în dispozițiile și în crearea capodoperei „Andrei Rubliov”!
