„Ianuarie 1987. Paris” de Alexandr Gordon

În noaptea de Revelion nu am dormit, ne-am pregătit pentru drum – să îl înmormântăm pe Andrei Tarkovski! Taxiul a venit la ora cinci dimineața, la ora șase am fost la Șeremetievo, iar la opt în avion, fixând centura. Încerc să adorm, dar nu reușesc, ultimele trei zile s-au comprimat într-una. O zi de zăpăceală, amar, griji, umblare la Goskino (Comitetului de Stat al Cinematografiei din URSS), înscrierea pentru vize la Departamentul de Vize și Înregistrare, aranjarea șederii fiicei la prieteni… Imediat după ce am primit vestea, am încremenit! Iată că s-a întâmplat acest lucru, acolo undeva în Parisul îndepărtat… Și am crezut că va fi înmormântat fără noi undeva într-un spațiu neștiut, iar nouă ne vor rămâne doar zvonurile, așa cum ne-am hrănit cu ele înainte de a primi vestea oribilă. Blestemul omului sovietic care nu poate nici să-și înmormânteze o rudă în străinătate?! Poți să te resemnezi cu ceea ce se întâmplă, dar nu poți să fii sclavul circumstanțelor toată viața! Și se ivește următorul gând: Marina (soția mea și sora lui Andrei) trebuie să meargă la Goskino, trebuie neapărat să meargă, ea trebuie și are dreptul de a-și lua rămas bun de la frate! Dar Marinei i-e rău, ea stă culcată… Sunt nevoit să merg eu la Goskino. Nu am nicio speranță în inimă. Mă urc în vilă, unde se află birourile ministrului și adjunctului său. Ermaș nu mai este, l-au aranjat repede la pensie (Perestroika a început neobservată de oamenii de rând), iar Baskakov este pe post – din biroul său iese regizorul Andron Koncialovski! Îi blochez drumul, deschid brațele pentru o îmbrățișare tristă și spunem condoleanțe reciproce! După ochii lui Andron văd că el știe despre moarte, dar nu vrea să vorbească… Este închis în sine și poate că se grăbește. Iar eu speram poate îmi dă un sfat ce să fac, cum să ajung la înmormântare…