În noaptea de Revelion nu am dormit, ne-am pregătit pentru drum – să îl înmormântăm pe Andrei Tarkovski! Taxiul a venit la ora cinci dimineața, la ora șase am fost la Șeremetievo, iar la opt în avion, fixând centura. Încerc să adorm, dar nu reușesc, ultimele trei zile s-au comprimat într-una. O zi de zăpăceală, amar, griji, umblare la Goskino, înscrierea pentru vize la Departamentul de vize și înregistrare, aranjarea șederii fiicei la prieteni…
…Imediat după ce am primit vestea, am încremenit! Iată că s-a întâmplat acest lucru, acolo undeva, în Parisul îndepărtat… Și am crezut că va fi înmormântat fără noi, undeva într-un spațiu neștiut, iar nouă ne vor rămâne doar zvonurile, așa cum ne-am hrănit cu ele înainte de a primi vestea oribilă. Blestemul omului sovietic care nu poate nici să-și înmormânteze o rudă în străinătate?! Poți să te resemnezi cu ceea ce se întâmplă, dar nu poți să fii sclavul circumstanțelor toată viața! Și se ivește următorul gând: Marina (soția mea și sora lui Andrei) trebuie să meargă la Goskino, trebuie neapărat să meargă, ea trebuie și are dreptul de a-și lua rămas bun de la frate! Dar Marinei i-e rău, ea stă culcată. Sunt nevoit să merg eu la Goskino. Nu am nicio speranță în inimă. Mă urc în vilă, unde se află birourile ministrului și adjunctului său. Ermaș nu mai este, l-au aranjat repede la pensie (Perestroika a început neobservată de oamenii de rând), iar Baskakov este pe post – din biroul său iese regizorul Andron Koncialovski! Îi blochez drumul, deschid brațele pentru o îmbrățișare tristă și, spunem condoleanțe reciproce! După ochii lui Andron văd că el știe despre moarte, dar nu vrea să vorbească. Este închis în sine și poate că se grăbește. Iar eu speram: poate îmi dă un sfat ce să fac, cum să ajung la înmormântare…
Așadar, bazându-mă numai pe mine însumi, merg la șefi și aud de la ei ceva nemaipomenit: „Să vină soția dumneavoastră, să îndeplinească formalitățile cu documentele, au voie să meargă toate rudele – dumneavoastră, fiul lui Tarkovski, Arseni, fiica dumneavoastră, sora și fiica Larisei Pavlovna și soțul acesteia”. La început am refuzat să merg, numai să o lase pe soția mea Marina, iar în cap s-a strecurat un gând nepotrivit și deplasat – cât de repede s-a schimbat totul la Goskino! Chiar ieri așa ceva nu a fost posibil! Imediat au căzut pe capul meu o mulțime de probleme reale: de unde să fac rost de bani pentru bilete pentru trei persoare dus-întors, o sumă semnificativă, unde să o las pe fiică în timpul călătoriei, pentru câte zile – noi nu știm! Însă prietenii noștri, Lena și Kiastas Balandis, ne-au salvat! Mai târziu banii ne-au fost decontați la Goskino. Și am putut să plătim datoria.
Avionul a decolat! La dreapta mea este Marina, la stânga nepotul nostru Arseni – Senia – fiul lui Andrei din prima căsătorie, în față la dreapta un alt grup, rudele celei de-a doua soții: sora ei, Antonina Pavlovna, fiica cu soțul și nepotul Larisei, Alioșa Naidionov.
Iată aeroportul Charles de Gaulle, nou, strălucitor, imens, cu o cupolă de sticlă, aproape ca la un circ. De jos în sus și de sus în jos plutesc, ca în aer, scări rulante fără trepte, un pasaj lung. Este o priveliște spectaculoasă, te copleșesc emoțiile. Mă uit la Marina – este închisă în sine, ea se uită în jos. Înăuntrul ei este amarul, și așa au trecut toate cele zece zile – nu a văzut nimic din „frumusețile Parisului”, doliul însuși și reproș pentru mine, om ochios! Iar eu observ tot, vreau să țin minte tot, zilele în sine, fețele, aerul orașului. Sunt la Paris pentru a doua oară, locul despre care cândva Andrei nu a vrut să-mi povestească, unde s-a tratat și a murit și acum iată aparține altei lumi, altor persoane! Nu ne mai aparține nouă, el face parte din viața occidentală… Însă ce legătură are gândul acesta? Oricum va fi îngropat în pământ și nu mai contează asta pentru el, dar se zvonește că nu voia să se întoarcă în Rusia…
Întâlnirea la aeroport: Larisa (soția lui Andrei) își îmbrățișează fiica de care s-a despărțit acum patru ani, o îmbrățișează pe Marina, cu lacrimi în ochi. Dar prețul lor ne este cunoscut. Încă de la Moscova am aflat că ea nu ne-a inclus pe noi și pe Arseni Tarkovski (chiar dacă oricum nu ar fi putut să meargă din motive de sănătate) în lista de rude pe care ar vrea să le vadă la înmormântare în mod intenționat. Suntem aici împotriva dorinței sale. Acestea sunt faptele „încăpățânate” dintre relațiile de familie. La Paris, de asemenea, era zăpăceală: nu se știa nici locul, nici ora înmormântării. Revelionul și vacanța de Crăciun au blocat organizarea chestiunilor funerare. Aceeași zăpăceală era în ultimul apartament în care trăise Andrei, pe strada Puvis de Chavannes, în locuința cunoscutului producător Anatole Dauman.
Reprezentantul „SovExportFilm”, care ne-a întâlnit, ne-a cazat pe noi trei la cel mai apropiat hotel, mi-a rămas în minte numele lui – „Mercedes”! Suntem în cameră, Marina s-a culcat imediat. Eu nu pot să adorm, m-am ridicat, am ieșit în stradă. M-am plimbat pe străzile pustii și înghețate de frig – o noapte pariziană uscată și friguroasă. Iluminația de Crăciun lucește livid, nu este niciun om. Vântul duce o frunză de castan foșnindă, beteală argintie și pocnitori mototolite de-a lungul străzii. Noaptea începi să crezi în moarte…
Înnoptăm la hotel, iar ziua venim în apartamentul de pe strada Puvis de Chavannes. Apartamentul nu este mare – o cameră de zi, un dormitor și o bucătărie, dar se adună în el din ce în ce mai multă lume și se vorbește rusește. Aceștia sunt imigranții „celui de-al treilea val”, oameni cu destine și biografii diferite, din țări diferite, în mare parte din cele slave. (Îmi aduc aminte că după slujbă, atunci când sicriul a fost pus în grădina bisericii pentru luare de rămas bun, câteva sârboaice, auzind vorbirea rusească, s-au apropiat de noi. Ca și cum necrezându-și ochiilor, ne-au ținut lung de mâneci, nedându-ne drumul, ca o garanție a speranței pentru libertate, și ne întrebau: „Este adevărat că veniți de la Moscova?”) De masă s-a ocupat o bulgăroaică și o poloneză frumoasă și zveltă, era ca o manechină ce umbla tristă prin apartament, gata să meargă la farmacie sau la magazin atunci când trebuia. În apartamentele francezilor de venit mediu rar găsești niște umerașe, de aceea hainele sunt puse sau aruncate neglijent în orice loc, ceea ce este valabil mai ales pentru o casă în doliu. Prin urmare, seara se adunau aici teancuri de paltoane, mantale și blănuri elegante îngrămădite într-un fotoliu. Au fost mulți parizieni de naționalitate rusă, cordiali în exprimarea durerii și aparent interesanți pentru noi – rude de la Moscova – venind din „imperiul răului”! Peretele de „înstrăinare” s-a prăbușit destul de repede și, un cuplu căsătorit, aflând că Marina este pentru prima dată la Paris – cu intențiile cele mai bune – au propus să mergem la „Folies Bergère” să vedem cum femeile frumoase cu sânii goi și cu picioarele lungi dansează cancan incendiar! Cred că, având în vedere și înmormântarea lui Andrei, această propunere a fost mult, mult prea obraznică!
S-a adunat lume din Italia, din Germania, din toate părțile. Băuturile alcoolice: vinurile, cognacurile – nu lipseau de la masă. A venit o doamnă frumoasă, toată în diamante, într-o căciulă mare de nurcă… A fost în centrul atenției. Începusem să beau cognac de dimineața și atunci când mi s-a spus că această doamnă este Galina Vișnevskaia, am fugit la ea ca și cum am fi apropiați, am strâns-o în brațe și m-am apucat să o pup! De la băutură mi se părea că aceasta este cea mai apropiată și dragă persoană din tot Parisul! Galina Pavlovna nu s-a mirat, doar s-a îngrijorat să nu-i dau jos căciula de pe cap. După aceea în mulțime s-a remarcat încă o persoană, dar de un alt tip: un bărbat scund și în vârstă într-un costum gri în dungi. După comportament, maniere, gesturi hotărâte și intonații semnificative am înțeles că este o persoană importantă, un lider. Din când în când smulgea o hârtie din buzunarul de la piept al sacoului, o ridica deasupra capului și exclama: „Iată la mine, interceptarea!” Mai târziu ne-au făcut cunoștință. Acesta a fost un scriitor emigrant, redactorul-șef al revistei „Continent”, pe nume Vladimir Maksimov, în momentul de față, din păcate, este decedat. „Interceptarea” de care Maksimov era atât de mândru, după cum am înțeles după scurt timp, se referea la interceptarea radio a mesajelor de la Moscova la Paris… Chiar dacă el demonstra implicarea lui, „în unele informații înalte”, mult prea des și într-un mod teatral, nu era greu să-l înțelegi – și-a asumat responsabilitatea de a organiza înmormântarea lui Tarkovski, un străin lipsit de drepturi care a refuzat să se întoarcă în URSS! A trebuit să treacă prin proceduri birocratice care s-au dovedit a fi aceleași în toate țările, de aceea l-au înmormântat pe Andrei numai după șapte zile – în sectorul rusesc al cimitirului orașului Sainte-Geneviève-des-Bois.
După ceva timp au venit fiul lui mai mic cu bunica și cu prietenii italieni ai lui Andrei. S-a format o companie temporară, dar definitiv tânără de rude de cam aceeași vârstă. Din nou s-au întâlnit cei doi frați, cei doi fii ai lui Andrei… Iar oamenii au continuat să se adune pentru înmormântare din toată Europa. Din Rusia am venit numai noi, o mână de rude, nu s-a trimis nicio delegație oficială din Uniunea Sovietică, doar Ambasada Sovietică în Franța a fost cea care a depus o coroană pe mormântul lui Tarkovski. Se pare că pe coroană a fost o bandă cu inscripția: „Din partea Uniunii cineaștilor”. Explicația este una simplă, pentru oficialitățile ruse încă nu era absolut clar ce este Tarkovski acum: un emigrant care nu s-a întors în țară sau un regizor de film rus recunoscut pe plan mondial!? Dacă Andrei ar fi murit cu un an mai târziu, după logica perestroikăi în desfășurare, de la Moscova ar fi ajuns o delegație oficială serioasă, de vreo douăzeci de persoane, și din partea Uniunii Cineaștilor și din partea Goskino-ului URSS! Sunt sigur că întâlnirea acesteia cu emigranții parizieni nu ar fi fost una plăcută, deoarece până la prăbușirea Zidului Berlinului rămâneau aproape trei ani și atmosfera de opoziție și suspiciune reciprocă încă era puternică. Acest lucru se simte și în jurnalele pariziene ale lui Andrei:
„11 ianuarie, 1986 (Spitalul Sarcelles, 40 km de Paris).
Iată că am uitat ieri un lucru important: Marina Vlady mi-a dat două cecuri pentru tratament, de 16.000 și de 5.000 de franci pentru a plăti pentru scanner. Este un înger bun!”
„30 ianuarie, 1986. Cât de greșite și false sunt ideile cu care trăim! (Despre francezi, despre negri ș.a.) Și cine ne-a tratat mai bine decât francezii? Ne dau cetățenie, apartament… Iar la spital este o negresă – un înger desăvârșit – zâmbește, încearcă să fie utilă, amabilă, drăguță! Preconcepțiile noastre trebuie schimbate. Noi nu vedem, dar Dumnezeu vede și ne învață să-l iubim pe cel apropiat! Iubirea învinge tot, acesta este Dumnezeu. Iar dacă nu este iubire, totul se dărâmă. Nu vedem deloc și nu înțelegem oamenii, le acordăm o atitudine intolerantă cu bună știință. Acest lucru mă epuizează sufletește și mă dezorientează.”
Cuvintele respective sunt adevărate în conținutul său și o durere deosebit de acută se simte în ele la sfârșitul vieții. Aceste două fraze sunt cu adevărat remarcabile și, în același timp, tragice. Ele constituie dovada complicării reale a lui Andrei în relațiile cu oamenii, a predispoziției personalității sale și a psihicului însuși spre influențe și păreri exterioare. Bănuiala lui Andrei, mai precis, credulitatea sa excesivă sau predispoziția spre influențe exterioare este un subiect complicat și dureros, îndeosebi pentru noi, oamenii săi apropiați. Mulți au profitat de această trăsătură a lui Andrei, și unii „îngeri” se transformau în diavoli…
În foiala și agitația acestor zile dificile persista și nu mă lăsa un gând: „Oare unde este Andrei? Cum să îl vedem? Cum să ne luăm rămas bun înainte de înmormântare?” Și iată că acest lucru s-a întâmplat! În suburbia pariziană Neuilly-sur-Seine, în clinica Artmann, era un fost spital american de pe vremea Primului Război Mondial. Ieri am mers acolo cu trei taxiuri pentru care bănuiesc că a plătit Larisa (am ajuns la Paris fără niciun ban, căci nu am avut deloc timp să schimbăm bani la Moscova). L-am văzut pe Andrei într-o încăpere separată, specială. Intrarea se face prin grădină, printr-o ușă laterală, iar cheile ușii ni le-a dat administratorul clinicii.
Astăzi sunt din nou aici! Am găsit locul datorită unui oarecare simț. Am venit cu metroul și, rătăcindu-mă printre străzi, am ieșit direct spre această clădire scundă și deschisă la culoare, de două etaje, cu un gard frumos și modest. Astăzi este 4 ianuarie… Dimineața devreme. După gard este iarbă și viorele, acoperite de brumă. Dintr-o casă locuită iese un parizian de vârstă medie, cu capul descoperit, ce își ridică gulerul paltonului cu un gest obișnuit și cochet, fularul se rotunjește în jurul gâtului, într-o întorsătură complicată. Aburul îi iese din gură, merge cu nasul în sus… Stau mult timp lângă gard, foarte aproape de Andrei. Mâine este înmormântarea… În spate aud zăgănitul unor tocuri feminine, mă întorc și văd o negresă tânără grăbindu-se la serviciu. Trece pe lângă mine și dispare după ușile clinicii Artmann. După mulți ani, citind jurnalele lui Andrei publicate în străinătate, deodată mi-am adus aminte de acea dimineață, zăgănitul tocurilor și negresa grăbită! Poate nu întâmplător am remarcat-o atunci și poate că ea a fost acel înger bun despre care scrisese Andrei…
5 ianuarie 1987. Biserica Sfântului Aleksandr Nevski pe strada Daru. O zi încețoșată de iarnă. Toți cei care au dorit să-și ia rămas bun pur și simplu nu încăpeau în biserică și multă lume stătea în grădină, așteptând să aducă sicriul afară. Tot aici este camera de filmare a echipei nemțești condusă de Ebbo Demant, alături de o mulțime de camere de televiziune de la cele mai importante agenții de presă din lume. Ceea ce am văzut și ce am reținut despre înmormântare și, în general, despre acele zece zile pariziene era, firește, percepția mea personală a evenimentelor. Poate că fiecare dintre martorii acelor zile deja îndepărtate, îndeosebi cei care trăiau în Occident au alte amintiri de-ale lor, scânteile lor de memorie.
La biserică, un tânăr cu mănuși albe în mâine aranja oaspeții, avea grijă de culoar, nepermițând îmbulzeala al cărei pericol a fost controlat mai curând de caracterul rezervat al parizienilor. În biserică este semiobscuritate, lumânările ard în sfeșnice. În fața porților altarului stă sicriul. Sicriul este bătut în cuie – aceasta este tradiția occidentală care își are originea din epoca medievală, atunci când se dezlănțuia ciuma. Lumânarea de pe sicriu arde în fața icoanei Sfintei Treimi… Acest lucru te emoționează puternic. Imediat îți aduci aminte de „Andrei Rubliov” – film și artist – simți prezența divină și, în mod neașteptat, îți apar lacrimi în ochi! Multă lume lăcrimează. Preotul se apropie, se face liniște și se aude bocănitul răsunător al pașilor grăbiți ai Marinei Vlady și ai lui Otar Iosseliani, care aproape că au întârziat. A început slujba, întâi în franceză, după aceea în rusă. În biserică s-a concentrat un fel de atenție tensionată și amară. Dintre fețele cunoscute îi văd numai pe Rostropovici și pe Vișnevskaia și lângă ei pe Claudio Abbado – o față frumoasă și alungită a dirijorului vestit, cunoscută mie din fotografii.
Dimineața dinaintea înmormântării am mers la clinică ca să îl luăm pe Andrei. În așteptarea mașinii, stăm într-un hol plăcut. Clinica este ultramodernă, aparatura, metoda, doctorii, personalul medical bine pregătit, designul uimitor, și totul a fost în zadar! Și este extrem de trist să stai în acest confort. Și nici nu vine mașina… În fotoliul de alături este Mstislav Leopoldovici Rostropovici. Am început să vorbim, am făcut cunoștință, ne-am apucat să ne tutuim, acest lucru este posibil numai cu Slava! Așteptam… Ne-am adus aminte de Kolia Sidelnikov, compozitor și un vechi prieten de-al său, autorul muzicii din peliculele mele… După slujba înmormântării, Rostropovici zboară la Washington să țină un concert, nu are timp să ajungă la cimitir. În sfârșit, mașina a venit, întârziind două ore! Rostropovici a rostit o frază netipăribilă, dar picantă, a spus că la înmormântarea unui rus vede dezordinea rusească binecunoscută chiar și în Franța!
Corul cântă dulce și fumul albastru al smirnei se disipează după spatele de brocart al preotului mergând. Ceremonia se apropie de sfârșit. În tăcere se acordă ultimul rămas bun. Ne luăm rămas bun de la Andrei! Oamenii în uniformă duc sicriul afară în grădină, începe un parastas scurt. În pridvorul drept se instalează un violoncel și Rostropovici cântă „Sarabanda” lui J. S. Bach!
Ziua de iarnă e scurtă, deja începuse să se întunece atunci când am ajuns la cimitir. Crucile gri abia luceau printre copacii amurgiți, iar în aerul umed crocăneau prelung păsări. Înmormântarea întârzia. Procesiunea funerară a fost demult așteptată, demult s-a pregătit un loc în mormântul vechi al unui cazac pe nume Grigoriev. Acolo au coborât sicriul, iar în imediata apropiere a mormântului se vedea recentul deces al lui Serghei Lifari, vestitul dansator rus. Dar de ce a fost ales mormântul lui Grigoriev, ce fel de om a fost el, ce fel de soartă a avut? Atunci, în minutele grele ale înmormântării, nu-ți venea în minte să clarifici aceste circumstanțe neobișnuite! În mâinile preotului a apărut un săculeț cu pământ – pământ rusesc – și o lingură. El a fost primul care a aruncat câteva linguri de pământ în mormânt… După el au urmat rudele. Ceilalți aruncau pământ de la marginea mormântului. În acele minute amare stăteam nemișcați, înlemniți de durere, iar atunci când ne-am uitat în jur, am văzut coada procesiunii îndepărtându-se. Un alt tânăr (sau tot acela) care gestiona înmormântarea, dându-și jos mănușile albe, ne-a rugat să ne grăbim să ajungem la autobuz din cauza orei târzii! Spre noi a venit alergând Olga, fiica Larisei, și a spus că suntem așteptați! „Cum să plecăm și să nu umplem cu pământ mormântul, să nu îl ornăm cu flori?! Aici sunt o mulțime de coroane și mormane de buchete!” Atunci, se auzi: „Grăbiți-vă, de mormânt se vor ocupa mâine. Este treaba serviciilor funerare!”
Gestionarul a arătat spre groparii care stăteau lângă noi. M-am întors – erau trei algerieni robuști – cu lopeți în mâini, așteptau să plecăm. Lângă mormânt a rămas un grupuleț mic: eu, Marina, nepotul său Arseni, Igor Bortnikov de la „SovExportFilm” cu soția sa și soția consilierului de cultură de la ambasadă, pe nume Sokovici. M-am uitat întrebător la gropar, iar el mi-a arătat spre ceasul de la mâna sa – era ora cinci fără un sfert. Ziua de lucru aproape s-a terminat! I-am smuls lopata, spre surprinderea lui, și am început să arunc pământ în groapă! Când am obosit, i-am transmis lopata lui Senia! În mâinile lui Bortnikov a apărut și a doua lopată! Curând mormântul a fost umplut cu pământ! L-am ornat cu coroane și flori! A doua zi dimineață am venit din nou la cimitir – acum mi-am luat rămas bun de la Andrei, până la vizita următoare!
