Tarkovski începuse cu multă pasiune noua sa lucrare „Călăuza”, dat fiind faptul că îi propusese lui Ermaș ecranizarea operei „Idiotul” sau orice i-ar fi plăcut din Dostoievski, în afară de „Demonii”, dar s-a dovedit a fi în zadar. „Să ecranizăm romanul Demonii… – zicea Andrei – bine, dar ce ar fi făcut ei cu acest film?” Pentru ecranizarea operei „Idiotul” era deja prea târziu.
Arkadi și Boris Strugațki au reușit să termine foarte repede prima varianta a scenariului, iar pentru a fi siguri că trece de „instanța cinematografiei”, au scris și o a doua, ba chiar și o a treia variantă. După episodul deteriorării peliculei (prima variantă a filmului „Călăuza”), au apărut variante noi de scenariu și, respectiv, o revizuire a primului. Cu ceva timp după moartea lui Andrei, Arkadi Strugațki a povestit cu încântare despre colaborarea sa cu Tarkovski. „Am scris optsprezece variante de scenariu, căci așa ceruse Andrei” – povestea el în cadrul unei întâlniri la „Mosfilm” și la Uniunea Cineaștilor.
Când s-a început lucrul la scenariu, Andrei cauta o scenografie naturală pentru viitorul său film. De aceasta dată s-a dus să caute un loc pentru filmări în Asia Mijlocie. Într-un final, s-a trezit în nordul Tadjikistanului, în orășelul Isfara, la 110 km de Leninabad (azi Hudjand), în apropierea graniței cu Uzbekistanul și Kîrgîzstanul. Și nu era întâmplător. Isfara era un loc preferat de cineaștii din Asia Centrală pentru filmări, un fel de „mecca” cinematografică. De la Isfara până la Kokand începeau cărările bătătorite, multe șuierături de gloanțe s-au auzit aici și mult sânge s-a vărsat la începutul anilor ’20 și chiar începutul anilor ’30, când s-a instaurat puterea sovietică. Dar aceste locuri nu sunt interesante doar datorită legendelor sale despre lupte care inspirau filmele de aventură. Andrei a fost interesat de natura deosebită de aici – lângă Isfara există tot ce ar putea prețui iubitorii de artă plastică: deșerturi și oaze, albii uscate de râuri adânci, în contrast cu stâncile abrupte asemănătoare cu niște capete de animale. Vânturile au suflat roca moale, dezvăluind un interior puternic colorat. Demne de remarcat erau crestele așa-numiților „Munți Roșii”. Erau formați din argilă preponderent roșie, cu inserții de roci și argilă de alte culori. La o lumină puternică, munții erau alb-roșiatici, soarele atenua nuanțele colorate, iar pe timp mohorât toată această masă muntoasă arăta ca un peisaj pustiu, sumbru, absolut marțian. Tarkovski era însoțit de fotograful grupului care a lucrat cu Andrei la multe dintre filmele sale, Vladimir Markovici Murașko. A fotografiat pe o peliculă Kodak acest peisaj pe care mi l-a arătat Andrei. Fotografia spunea multe. Locul conținea și mister și misticism, tensiune și toată atmosfera imaginată a viitorului film. Fotografia reda exact conceptul lui Tarkovski despre ambient. Dar în peisajele „Călăuzei”, care a apărut pe ecrane după câțiva ani, nu s-a dovedit a fi nimic din cele descrise! Spectatorul a văzut un cadru familiar, o albie încă umedă a unui râu secat, cu iarbă umedă și bălți. Din ce motiv? Pentru că filmările au avut loc în alta parte, nu la Isfara. Pe atunci, la Isfara a avut loc un cutremur. Pământul s-a prăbușit și a înghițit un sat kîrgîz cu tot cu oameni și case! Această tragedie a modificat toate planurile! Un alt cadru pentru filmări a fost găsit lângă Tallinn (în Estonia). Aici a fost făcut filmul! Eu doar încerc să-mi amintesc și să reiau șirul problemelor apărute în timpul filmărilor. Toate acestea aveau un puternic impact asupra lui Andrei și, respectiv, asupra celor apropiați lui.
În acea perioadă șomajul meu de zece ani la „Mosfilm” lua sfârșit și începusem lucrările la un nou film, iar peste un an, la cel de al doilea, iar „Călăuza” lui Andrei se mișca încă cu pași foarte mărunți către finalizare. Ghinioanele „Călăuzei” continuau. Pelicula „Kodak” a fost deteriorată, ceea ce a dus la zădărnicirea întregii munci și a expediției de lângă Tallinn, din vara-toamna lui 1977. Deteriorarea peliculei nu a fost recunoscută imediat – nimeni nu dorea să-și asume acest lucru! Andrei îl învinuia pe Rerberg, operatorul filmului, că nu a testat pelicula înainte (dar să testezi o peliculă de marcă nu era foarte onorabil, dar trebuie spus că alte lucruri meschine se ascund aici). Tarkovski avea o exigență poate nu întotdeauna justificată asupra operatorului Rerberg, cu care a lucrat și la „Oglinda”. Totuși, din motive serioase, a hotărât să întrerupă colaborarea cu acesta. A urmat o perioadă de pauză și stres, de căutare a unui nou operator și a unui nou scenograf – Leonid Kalașnikov și Șavkat Abdusalamov, cel cu care voia să lucreze la „Iosif și frații săi”. Apoi, înlocuirea acestora. Într-un final, operator a fost ales minunatul Aleksandr Kneajinski, iar scenograf a fost însuși Andrei, din cauza negăsirii unei soluții satisfăcătoare „și a propriei încăpățânări”. Această perioadă, însă, n-a trecut fără a-și lăsa în urmă efectele: în vară Andrei a făcut un preinfarct și a fost internat la clinica vestitului cardiolog Vladimir Burakovski. Am fost la el în vizită împreună cu primul său fiu, Arseni, dar nu am reușit să-l vedem, spitalul era în carantină. După externare, Andrei a trebuit să stea acasă, la pat, o perioadă de timp, apoi a început să se ridice, să se plimbe cu cățelul pe Munții Lenin (astăzi Vorobiov), care, din fericire, erau în apropierea casei lui.
Între timp, echipa se pregătea pentru filmări! În vara lui 1978 Andrei a început a doua filmare (cu a 18-a variantă de scenariu, după calculele lui A. Strugațki) a „Călăuzei”, de data aceasta în două părți, cu diferența de bani oferită. Intenția de a-l ajuta a venit chiar din partea angajaților de la „Goskino”!
