Iurieveț, în timpul războiului. Cămăruța cu două ferestre în casa de la numărul 8 de pe strada Engels. Copacul de vizavi cu crengile ude din timpul furtunii de vară. Plita de cafea la care ne încălzeam în timpul gerului. Avionul nostru aterizat pe Volga înghețată. Biblioteca din copilărie cu mirosul ei deosebit de cerneală și cărțile citite. Dealul Ivanovski, săniile înalte. Bulgări înghețați de bălegar de cal și bucăți scăpate în jos unde așa îmi plăcea să recunosc ierburi și flori de vară. Nu avem fotografii de la Iurieveț din timpul războiului. Și dacă am fi făcut, în fotografii ni s-ar fi văzut pomeții ascuțiți și ochii sclipitori! Sentimentul de foame nu se uită! Dar și mai greu de uitat este povestea cu tortul „napoleon”!
Mama nu-și putuse găsi de lucru și minunata Liudmila Aleksandrovna Bobîlkova, director al școlii primare „fleaginsce”, a invitat-o să fie un fel de coordonator artistic. Mama pregătea cu copiii activități pentru serbările de „1 Mai”, de „7 Noiembrie” și de „Anul Nou”.
Pentru matineul de „Anul Nou” începuseră să se pregătească din luna decembrie a anului 1942. Clasa lui Andrei a trebuit să construiască „o piramidă”, și pe mine, fiind cea mai mică și mai ușoară, Andrei m-a pus să stau în vârf, pe umerii ce se balansau ai cuiva. Mama a pregătit cu fetele „Dansul matrioșcilor”, iar profesoara de muzică, o femeie silită să părăsească Leningradul, care avea porecla „Trei lemne” (mai demult fusese învinuită de furt de lemne), a repetat cu Andrei „Vântul vesel” al lui Dunaevski. Dar punctul de atracție al matineului trebuia să fie ceremonia ceaiului. Copiii de la țară, și printre școlari erau destul de mulți, au adus unt, ouă, făină și profesoarele au făcut un tort din foi „napoleon” după neuitata rețetă franțuzească! Au copt foietajul, l-au uns cu cremă și l-au lăsat peste noapte să se înmoaie. După serbare, profesorii au împărțit tortul rămas. Mama a adus acasă două felii de tort, una dintre ele ne-a dat-o nouă! A mai rămas o felie, iar mama ne-a zis: „Să nu o mâncați!” Orele de la școală se țineau în casa negustorului Fliagin, care intrase în subordinea statului după revoluție.
Felia de tort era pe o farfurie în bufetul sculptat în lemn al bunicii. Era suficient să te urci pe taburet, să deschizi ușa de sticlă și te copleșea mirosul bogat al „napoleonului”, de la care amețeai și ți se tăia respirația! Ne-am învârtit pe lângă dulap, la fiecare minut îl tot deschideam ca să ne uităm la acest „triunghi” din foi! Până la urmă, Andrei nu a mai rezistat: „Hai să-l mâncăm!” – a spus el. „Oricum, mama ne dă voie când o să vină!” Am împărțit felia pe jumătate, știind că mama și bunica cu siguranță vor renunța la porția lor pentru noi! La scurt timp, a sosit mama. Făcând niște treburi prin casă, zice: „Trebuie să merg la Nadejda Ivanovna. S-a îmbolnăvit… Și n-a venit la matineu… I-am luat eu felia ei de tort! Acum i-o duc!” Spunând aceste cuvinte, ea deschide dulapul și vede farfuria goală, nu mai rămăsese nici urmă de tort! „Mamă, noi am mâncat tortul…” – îngrozit a mormăit Andrei. Eu am izbucnit în plâns. Și, mama noastră, care nu avea nici făină, nici unt pentru un alt tort, a spus: „Bine, numai nu urlați! Eu sunt de vină – nu v-am spus că nu e tortul nostru! Găsim noi altceva pentru Nadejda Ivanovna!”
