„Cum a ajuns Tarkovskiana la Televiziunea Română și încă ceva” de Ionuț Dumitrescu

Era anul 2014. Pornisem inițiativa culturală, de suflet, intitulată Tarkovskiana. Începusem cu descoperirea unui om, scenaristul și regizorul Nicolae Ghibu, singurul român care i-a luat interviu marelui artist rus Andrei Tarkovski. Îmi propusesem ca subiectul lui să ajungă pe masa Redacție de Știri a Societății Române de Televiziune (SRTV). Înțelegeam foarte bine că trebuia făcut cunoscut… Bine, era și firesc, dar nu știam pe nimeni în colosul mediatic… Eram, cum se spune, fără relații și pile la nimeni! Adică un om din afară, destul de singur, și care nu prezentam interes pentru foarte mulți. Singurul prieten pe care îl aveam, deasupra mea, era Cerul. Cerul, dragi cititori și cititoare! Dar trebuie să vă spun că mereu am fost salvat în viața mea de Cer, și asta datorită lipsei pilelor și dimensiunilor lor! Despre această prietenie încerc să atrag atenția, despre prietenul meu intraductibil și compensatoriu: Cerul! Măreț prin ceea ce este, minunat prin ceea ce arată! Și prietenul meu se coborâse cu „îndrăzneală”… Suficientă îndrăzneală aș zice, parcă ieșită din aburii timpului, și care era de ajuns să născă revoluții ori să pună pe butuci și în genunchi instituții, posturi, persoane! Pe scurt, pe prietenul meu și pe mine nu ne putea opri nici dracu’ să ne punem în practică ideea și planul ei cumsecade! „Fie ție după credința ta!” Îndrăzneala, bunii mei prieteni, această armă curajoasă și teribilă, mereu a fost în istorie paralelă cu tupeul și obrăznicia! Dar pentru că deja știam cum stau lucrurile, pentru mine era firesc să fac cunoscut ce a spus marele artist Andrei Tarkovski! Dar și despre cum s-a chinuit să lucreze în Rusia, și mai ales în Republica Moldova! (În cea din urmă, fiind în anul 1967…)

 

1 / 5

- +

Între timp în România – personal îl studiam pe Andrei Arsenievici Tarkovski de la vârsta de 21 ani – aflasem în proporție de 90%, până la anul 2014 (deci de 10 ani și ceva), cum era „privit”, „înțeles” și mai ales „promovat” domeniul Tarkovski la noi. Paradoxal pentru mine, subiectul și omul „Nicolae Ghibu”, pe care l-am descoperit și întâlnit personal, ieșea la iveală în spațiul public de la noi după mai bine de 47 de ani de la data realizării… Pentru unii dintre noi un așa timp e cât o viață de om! Îngâmfarea incultă a unora și simțul dezvoltat pentru bani al altora au făcut din domeniul acesta să nu aibă un orizont cinstit și curat la noi în România! Întotdeauna unii indivizi s-au văzut mai importanți decât artistul însuși! (Ce spun ei, nu artistul!) Pentru unii, artistul Tarkovski este doar un subiect ca și alte subiecte bune de „exploatat” și doar un punct de pornire în prezentarea propriei lor persoane! Nici nu vă puteți imagina! „Priviți-ne pe noi cine suntem și ce vă spunem!”, „Noi avem diplome, doctorate… Suntem persoane avizate!”, „Astăzi vă spunem prostii și mâine le dregem cu altele!” Adesea ideile criticilor de film din străinătate au fost luate și ștampilate de unii români de-ai noștri! Iar cei mai mulți au ștampilat bazaconii prin propriul filtru mental! Dacă cineva nu „scrie” (copy-paste) ceva despre Tarkovski să știți că nu e la modă! Chestiunea aceasta urma să continue și în anul de grație 2014! Deoarece pe mulți „specialiști”, „oameni de cultură” și „presă” nu a interesat subiectul Nicolae Ghibu! Mai mult decât atât, am fost jignit public de niște redactori ai unor ziare… Cu alte cuvinte, cine eram eu să vin cu un astfel de proiect pentru România?! Cine?! Subiectul și interviul realizat cu Andrei Tarkovski nu a interesat pe nimeni nici când acesta ajunsese să depindă doar de mine cum și în ce fel să se facă cunoscut! Și revista de film a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (UNATC) și-a manifestat dezinteresul pentru subiect, refuzând publicarea interviul și tot ce implica acesta… Interesant este că, despre materialul interviului se vorbește și astăzi în străinătate… Toți străinii pe care i-am întâlnit mi-au spus același lucru: „Tarkovski este un regizor colosal!”, „Noi am făcut tot posibilul să apară așa ceva în țara noastră!” (Fie în limba rusă, fie în limba engleză ș.a.m.d.) Răspunsul celor de la UNATC a fost: „Domnule Dumitrescu, vă mulțumim foarte mult pentru intenția dumneavoastră, dar propunerea pe care ne-ați făcut-o nu intră în politica «Film Menu» – interviurile pe care le facem sunt centrate pe cineaști care au legătură cu dosarul fiecărei reviste! Mult succes și toate cele bune!” Istoria ne spunea: interviul realizat de Nicolae Ghibu cu Andrei Tarkovski ajunsese prin intermediul unei reviste rusești de specialitate să fie citit – din anul 2001 – în marile orașe ale lumii, la Moscova, Los-Angeles, Stochkolm, New-York, Londra, Budapesta, Riga, Chigago, Berlin și Paris! Începusem să vorbesc singur: „Numai pe români nu-i interesează nimic!”, „Ca să nu mai vorbesc ce ar fi făcut unii cu subiectul ăsta la nivel global, pentru că A. Tarkovski a spus în interviul cu N. Ghibu niște lucruri pentru prima dată în istoria lui!”, „Dar trebuie să ai foarte multă imaginație, respect și onoare să faci asta!” M-am întrebat atunci, în anul 2014, după toate refuzurile, ce mai era de făcut pe meleagurile noastre?! Mă gândeam la apariții în ziar și la televiziune… Dar asta era o misiune și mai complicată de la care oricum nu mă dădeam la o parte. În luna aprilie 2014 obțineam o primă victorie în presă – difuzam o știre la unul dintre cotidianele naționale cu un tiraj foarte mare pe hârtie (adăugându-se ulterior și varianta online)! Urma să pregătesc poate cea mai frumoasă victorie obținută de cineva în domeniul televiziunii! (Desigur, și mai mult de atât!)