„Cum a ajuns Tarkovskiana la Televiziunea Română și încă ceva” de Ionuț Dumitrescu

Era anul 2014. Pornisem inițiativa culturală, de suflet, intitulată Tarkovskiana. Începusem cu descoperirea unui om, scenaristul și regizorul Nicolae Ghibu, singurul român care i-a luat interviu marelui artist rus Andrei Tarkovski. Îmi propusesem ca subiectul lui să ajungă pe masa Redacție de Știri a Societății Române de Televiziune (SRTV). Înțelegeam foarte bine că trebuia făcut cunoscut… Bine, era și firesc, dar nu știam pe nimeni în colosul mediatic… Eram, cum se spune, fără relații și pile la nimeni! Adică un om din afară, destul de singur, și care nu prezentam interes pentru foarte mulți. Singurul prieten pe care îl aveam, deasupra mea, era Cerul. Cerul, dragi cititori și cititoare! Dar trebuie să vă spun că mereu am fost salvat în viața mea de Cer, și asta datorită lipsei pilelor și dimensiunilor lor! Despre această prietenie încerc să atrag atenția, despre prietenul meu intraductibil și compensatoriu: Cerul! Măreț prin ceea ce este, minunat prin ceea ce arată! Și prietenul meu se coborâse cu „îndrăzneală”… Suficientă îndrăzneală aș zice, parcă ieșită din aburii timpului, și care era de ajuns să născă revoluții ori să pună pe butuci și în genunchi instituții, posturi, persoane! Pe scurt, pe prietenul meu și pe mine nu ne putea opri nici dracu’ să ne punem în practică ideea și planul ei cumsecade! „Fie ție după credința ta!” Îndrăzneala, bunii mei prieteni, această armă curajoasă și teribilă, mereu a fost în istorie paralelă cu tupeul și obrăznicia! Dar pentru că deja știam cum stau lucrurile, pentru mine era firesc să fac cunoscut ce a spus marele artist Andrei Tarkovski! Dar și despre cum s-a chinuit să lucreze în Rusia, și mai ales în Republica Moldova! (În cea din urmă, fiind în anul 1967…)