O gară fluvială. Noaptea. În august. În zilele noastre…
În sala de așteptare a gării fluviale, sărăcăcios luminate de trei becuri mici, trece din biroul de serviciu un bărbat cu o pelerină verde, impermeabilă, fălcos și cu trăsături mongolice. Din birou se aude bătaia clapei de la transmițătorul radio.
– Valentin Trofimovici! Reveniți în vreo 30 de minute, poate se mai lămurește ceva, se aude în urma celui care iese.
Bărbatul cu pelerină închide ușa și o ia printre bănci către ieșire. Pe bănci dorm sau stau întinși oameni care așteaptă trenul de a doua zi. Se aude un sforăit cadențat. De după speteaza uneia dintre bănci se ridică un fir de fum de mahorcă. Spațiul dintre bănci e ticsit de saci, coșuri și geamantane de lemn vopsite în cele mai optimiste culori, cu lacăte mari atârnate de ele.
Valentin Trofimovici trece printre oamenii care dorm și după ce deschide ușa care dă în stradă iese în întunericul nopții, în ploaia măruntă și deasă. Un singur bec luminează scara murdară de lemn care duce la debarcader pierzându-se în bezna vremii rele. Coborând scara și trecând puntea care se leagănă deasupra apei întunecate, Valentin Trofimovici își aruncă privirea către debarcaderul cufundat în semiîntuneric și strigă: „Nikitin!”
– Aici sunt, răspunde cineva din fundul debarcaderului prost luminat.
– Ei, se vede ceva?
– Încă nu.
Un bărbat înalt se apropie de Valentin Trofimovici: are pe el o pelerină neagră și pe cap un chipiu ud de cârpă într-un model cu ciocănele. Se uită rușinat la Valentin Trofimovici. Acesta se apropie încet de buza debarcaderului și își pironește ochii în pâcla de apă de nepătruns care a acoperit Eniseiul învolburat.
– Iuri Alekseevici, la o asemenea prostie nu mă așteptam din partea ta! Înțelegi ce-o să fie dacă se împotmolesc la pragul mare? Și încă e bine doar dacă se împotmolesc! Dar dacă pierd concentratul!? E deja caz penal!
Au tăcut.
– Pe ce linie de sondare au găsit diamant, pe a doua, lângă prag?
– Da.
– Și concentratul de la linia aia e pe o ilimkă?
– Da.
– Uite belea! Dacă pierd concentratul, tu răspunzi! Trebuia să te fi gândit cu capul!
– Valentin Trofimovici, doar ce am adus hărțile geologice de la tot raionul… Știți, trebuie neapărat pentru lucrul în laborator…
– Dar la ce dracului, mă scuzi, o să mai fie nevoie de hărți dacă se duce concentratul?!
Valentin Trofimovici înfășurându-se în pelerină zâmbește forțat și se uită la Nikitin mijindu-și ochii, zornăind din niște chei în buzunar. Conducătorul expediției, Andrianov, zâmbea mereu când lua pe cineva la rost, dar nu pentru că se simțea bine, ci pur și simplu pentru că el zâmbea mereu când vorbea despre ceva serios! Fața lui ba se lumina slab de la farul pâlpâitor de pe mal, ba se cufunda din nou în întuneric când farul se stingea pentru câteva secunde. Neliniștit, Andrianov merge de colo-colo pe podeaua răsunătoare a debarcaderului. Un felinar mic în plasă de sârmă, țintuit în tavan, se bălăngăne din cauza rafalelor de vânt rece. Umbre ciudate forfotesc pe pereții și pe puntea debarcaderului, abia luminând niște cutii și colacul de parâmă așezat pe ele. Norii joși care cern ploaia măruntă și vitregă aleargă pe cer. Vântul se întețește. Bărci pline de apă rece scârțâie lovind debarcaderul.
Nikitin se așază pe binta largă de acostare. Încălzindu-se în pelerina lui neagră și strălucitoare, fumează ferindu-și țigara de ploaie în mânecă. Cu mâna liberă își frământă fața care i se scofâlcise în ultimele ore de așteptare istovitoare. Nikitin lucrează de un an în expediția din Turhansk și mustrările îl afectează. Aruncă câte o privire în întunericul nopții, dar nu vede nimic acolo în afară de valurile cu spuma care se desprinde de pe ele din cauza vântului. La mai mult de 15 metri e deja beznă!
Andrianov își încruntă fruntea și se uită la Nikitin.
– Pe o vreme ca asta nu-ți lipsește nimic să te lovească un val! Eu nu te-am lăsat la Kureika, că după ce ai spălat 150 de puduri de minereu și după ce ai găsit diamant, adică munca de 3 ani la prag, să lași echipa fără organizator și să ajungi la bază! Da, ai adus documentația, hărțile! Dar vezi tu că sudoarea muncii noastre, sarea, nu stă în asta, ci în minereul spălat! Și pe o noapte ca asta mă-ndoiesc să reușească să-l aducă!
– Dar n-o să se întâmple nimic, Valentin Trofimovici, răspunde Nikitin, neputând să suporte tortura, ducând mâna la inimă și privind în podeaua udă.
– Aiurea! S-a și întâmplat! În loc de minereu spălat ați adus hârtii!
– Nu m-am gândit că se va înteți furtuna, răspunde supărat, frecându-și fața cu degetele lui mirosind a nicotină.
– Din respect pentru muncă nu te contrazic, dar chiar nu ai gândit! Dar trebuia! Dacă te-ai fi gândit cum trebuie ai fi venit și tu cu un cuter și ai fi adus concentratul! N-ai fi lăsat totul pe seama lui Solodiakin și a Verei Petrovna! Ce-o să facă dacă iau apă – o s-o scoată ea?! I-ai dat oameni?!
– Da… Trei…
– Da… Bine! Mă duc la gară, poate se lămurește ceva la radio! Dacă vezi cuterul, dă o rachetă luminoasă!
Andrianov aruncă pentru ultima oară o privire către Eniseiul zgomotos, se întoarce și, traversând pontonul, o ia pe punte și trece pe mal în direcția gării cu ferestrele slab luminate și cu inscripția „Turhansk” deasupra ușii.
…Andrianov intră în biroul de serviciu – după peretele despărțitor stă un tânăr blond, spălăcit, cu căști pe urechi și bate în morse.
– Ei?, întreabă Andrianov, scuturându-și pelerina în prag. La pragul mare n-au văzut cuterul… Da parcă poți să vezi ceva acum?! L-au pierdut, e sigur!
Andrianov se apropie de fereastră și privește în întuneric. E liniște. Face zgomot doar vremea rea și se aude bătaia de la transmițătorul radio. Lumina slabă de la lampa de pe masă luminează fața obosită a operatorului radio. Se leagănă lămpile la debarcader. Ploaia bate tot mai tare. Lumina pâlpâitoare a farului luminează podeaua deja complet udă a debarcaderului.
Nikitin stă jos, cu capul în mâini, și se uită la apă… I se închid ochii. Îl cuprinde oboseala. Deodată, prin zgomotul ploii și șuieratul vântului, răzbate zgomotul îndepărtat al cuterului! Iuri Alekseevici sare în picioare și mergând repede până-n buza pontonului se uită pe râu într-acolo! Zgomotul motorului e tot mai aproape! Deja se văd focurile licărind prin pâcla ploioasă – verde și roșu. Nikitin zâmbește larg și cu bucurie. Scoate repede de la brâu o rachetă și o ridică spre cer… Lumina strălucitoare a rachetei taie întunericul! De după cortina întunecată a ploii, imediat se ridică și racheta de răspuns!
Andrianov se îndepărtează de fereastră și se duce repede la telefon! Între timp îi spune radio-operatorului:
– Ajunge cu bătutul! Se pare că au ajuns…
Cuterul acostează încet la debarcader. Pe remorcher sunt două ilimci cu saci de concentrat – prețiosul minereu spălat. Mulți muncitori așteaptă să descarce. De pe ilimkă o coboară pe brațe pe Vera Petrovna. Nikitin se apropie în fugă:
– Ce-a pățit?!
– A lovit-o paravanul când astupa gaura. Stai liniștit, e vie! Petka spune că a muncit mai ceva ca un bărbat!
Nikitin lasă capul în jos. Oamenii trec pe lângă el cu Vera Petrovna.
– O să fie bine! Astea ca ea o duc mult! – se auzi dinspre capătul debarcaderului.
