O gară fluvială. Noaptea. În august. În zilele noastre.
În sala de așteptare a gării fluviale, sărăcăcios luminate de trei becuri mici, trece din biroul de serviciu un bărbat cu o pelerină verde, impermeabilă, fălcos și cu trăsături mongolice. Din birou se aude bătaia clapei de la transmițătorul radio.
– Valentin Trofimovici! Reveniți în vreo 30 de minute, poate se mai lămurește ceva, se aude în urma celui care iese.
Bărbatul cu pelerină închide ușa și o ia printre bănci către ieșire. Pe bănci dorm sau stau întinși oameni care așteaptă trenul de a doua zi. Se aude un sforăit cadențat. De după speteaza uneia dintre bănci se ridică un fir de fum de mahorcă. Spațiul dintre bănci e ticsit de saci, coșuri și geamantane de lemn vopsite în cele mai optimiste culori, cu lacăte mari atârnate de ele.