Îmi plac foarte mult lucrurile. Nu pentru că ne folosim de ele sau pentru că au un anumit preț. Îmi plac lucrurile pentru faptul că au legătură cu oamenii pe care îi iubesc. Un lucru care are contact cu un om îi păstrează căldura și din cauza aceasta însuși lucrul devine însuflețit. Eu păstrez multe lucruri legate de amintirile persoanelor mele apropiate. Încă și acum îmi pare rău că după moartea mamei am scos afară totul din camera ei: patul, scaunul, plapuma chinezească din lână pe care chiar eu i-am dăruit-o, poșeta care era sub perna ei… Atunci toate acestea îmi păreau „dușmani”! Îmi aminteau de ea prea agresiv și prea dur, iar eu le-am distrus fără milă. Dar acum nu pot să arunc nici căciula veche de lână a mamei, nici puloverul albastru al tatei mâncat de molii încă din timpul vieții sale.
Mama nu avea admirație exagerată, fără rezerve, față de un anumit lucru. Nu avea sentimente deosebite pentru asta. Trecea mai ușor peste pierderile materiale. Iar dacă era vorba despre viața și sănătatea copiilor ei ea se despărțea fără ezitare de orice lucru!
Înainte de război mama avea niște cercei cu turcoaze – două pietre destul de mari șlefuite în formă rotundă – poleiți cu aur pe care au fost gravate în arabă versete din Coran. Când mama s-a măritat cu tata ea a început să poarte cerceii pentru că tatei îi plăcea când îi purta. Într-adevăr îi veneau bine și îi purta în ciuda cuvintelor bunicii, că „turcoazul aduce ghinion blondelor”. Când tata a plecat, mama nu a mai purtat cercei, chiar și găurile din urechi i s-au astupat. Cu toate că acum, după ce părăsit-o tata, nu mai era cazul să-i fie frică de „semnul rău”! Cerceii stăteau în dulap, iar când a început războiul mama i-a luat în evacuare.
Dar merită să le spun povestea, iar pentru asta trebuie să mă leg de rudele bunicii. Tatăl ei, Nikolai Vasilievici Dubasov, aparținând unei vechi familii boierești de la Moscova, a fost căsătorit cu Maria Vladimirovna Pșeslavskaia, o fată nobilă de origine ruso-poloneză. Mătușa ei, „o fecioară bătrână și urâtă”, a fost dezamăgită de viața mondenă și a plecat în pelerinaj la Ierusalim, în Israel. Voia să se închine la Mormântul Sfânt și, în același timp, să ceară mitropolitului binecuvântarea la jurăminte monahale. Mătușica s-a stabilit la un hotel în timpul coloniei ruse și, în așteptarea numirii ei de către episcop, mergea la toate slujbele bisericii ortodoxe. Acolo a fost remarcată de un doctor grec al locului. Când ea a venit la episcop după binecuvântare la timpul stabilit, el i-a spus: „Fiica mea, vă binecuvântez nu pentru mănăstire, ci pentru căsătorie cu respectatul nostru doctor, domnul Mazaraki!” Mătușii nu îi mai rămâne nimic de făcut, decât să se mărite. Ea a trăit fericită mulți ani la Ierusalim și s-a întors la Moscova numai după moartea soțului său iubit. Tuturor rudelor ea le-adus daruri. Bunicii i-a dăruit cerceii cu turcoaze care mai apoi i-a primit mama!
În evacuare a fost nevoită să vândă și să dea la schimb pentru mâncare diferite lucruri și obiecte. Treptat dispăreau ulciorul din porțelan, ligheanul, haina de blană și bicicleta lui Nikolai Matveevici, cardiganul în carouri al mamei și sacoul de pluș ș.a. Se apropia și rândul cerceilor! Despre vânzarea lor mama a început să se gândească numai în primăvara anului 1943, când întoarcerea la Moscova a devenit un fapt real. Trebuia să ne pregătim de drum, să cumpărăm biletele, dar până atunci să supraviețuim până la plecare. În luna aprilie, mama i-a scris tatei despre asta. Cerceii cu turcoaze ea îi numea pur și simplu „cerceii albaștri”. „Vrem să vindem cerceii albaștri”, „Am găsit cumpărător pentru cerceii albaștri”. Andrei, în filmul său „Oglinda”, spune că mama a încercat să-i vândă în localitatea Zavrajie. Dar nu a fost un lucru ușor de făcut, pe atunci oamenilor nu le ardea de „lux”!
Mama cumva iar a mers dincolo de fluviu Volga și iar a luat cerceii. În schimb, ea a adus într-un sac o măsură de cartofi! Aceste cuvinte „măsură de cartofi” au fost repetate de bunica atât de des, încât au devenit o obișnuință! „Marusia a dat cerceii pe o măsură de cartofi!” Măsura amintită este măsura „necanonică” a volumului, pe scurt o găleată mică și dreaptă! Câte kilograme având? Poate 8 (opt)!
Se spune că pietrele de turcoaz se îmbolnăvesc și mor ca oamenii… Interesant, dar oare mai trăiește turcoazul mamei?
