Se pare că așa-numita carte (destul de groasă): „Reprezentări plastice ale nudității” – s-a dovedit a fi în casa noastră, într-o zi. Această carte publicată, pesemne la începutul secolului, a lovit imaginația lui Andrei, așa că a luat-o de la cineva pentru o vreme. Rămânând singuri, el o examina cu atenție. Mă uitam și eu. Pentru un motiv sau altul, printre numeroasele imagini de tot felul ale corpului feminin, de la figuri antice din lut, la grămezile cubiste de cercuri și triunghiuri (iar între ele, oh, Doamne) și Venus din Milo, și Danae, și Maja dezbrăcată, și nuduri semnate de Renoir și Monet), fusesem atrasă de o gravură medievală germană. Aceasta descrie o baie pentru femei, iar cele care se spălau erau reprezentate în posturi caracteristice „de îmbăiere”, bine cunoscute mie din băile noastre Strocenovski. O femeie, cu cotul, încearcă să-și frece spatele mai bine, alta, ridicând un picior pe bancă, se spălă pe coapse, o a treia iese din albia băii… Alături, la fereastra din spatele lor, trăge cu ochiul un locuitor medieval cu beretă…
În vremea noastră, pentru a evita alunecările, spațiul pentru femei era situat la primul etaj. Dar, pentru a putea spune mai multe despre baia publică, trebuie să mă întorc în trecut, după război și, să fie sâmbătă, pe drumul spre băile Strocenovski, pentru că dacă teatrul începe cu un umeraș, tot astfel baia începe cu o stradă. Două șiruri de oameni se intersectau pe aceasta. Unul, nervos, îngrijorat, murdar, venea înspre aleea Strocenovski: unii cu un lighean, în care era lenjerie curată și accesorii de baie, alții cu o geantă, fără lighean, contând pe ceilalți prezenți („N-aveți cumva un hârdău în plus?”). Celălalt șir – aburit, curat, calm, în șaluri albe, pe sub care se distingea aburul cald ce venea dinăuntru. Iar acelea (jumătatea feminină a cetățenilor sovietici care se îmbăiază) care ieșiseră de la baie simțeau o anumită superioritate față de cine se grăbea să le vină în întâmpinare! Cele care intrau le întrebau neliniștite pe cele care ieșeau dacă este apă caldă și dacă veniseră multe persoane în ziua aceea! De regulă, răspunsul era același: „Mulți! Coada este deja de la parter!”
Cumpărând un bilet de la ghișeu și primind pe deasupra o bucățică de săpun simplu parfumat, trebuia să iei un loc la coada care se desfășura pornind de la etajul întâi. După ce stăteai în rând pentru o vreme, ajungeai în sala de așteptare, unde trebuia să găsești rapid un loc liber și să profiți de el! E dezgustător să-mi amintesc toate acestea! Mama considera că baia comunală este o batjocură la adresa omului. „Chiar și un țăran simplu are propria lui saună – vorbea mama Valecikăi Krengauz. Și nu are nevoie să se dezbrace deloc!”. Ea nu ne-a spus astfel de „cuvinte curajoase” nouă, nu voia să ne insufle idei „anti-saună publică”!
Sala de îmbăiere avea atmosfera unei gări de trenuri – se auzea sunet de hoardă, apă turnată zgomotos, voci puternice. Era, de asemenea, similar cu „iadul” – apă fiartă, aburi deși, trupuri mișunând goale. Când eram mică, eram îngrozită de ideea de-a mă duce la baia cu aburi comunală, inima mea slabă nu putea rezista umilinței și adesea îmi pierdeam cunoștința. Uram procesul de îmbăiere… Mama, spălând banca cu săpun și turnând peste ea apă fiartă, mă punea cu burta pe ea și începea să mă frece cu o mănușă de baie, astfel încît puteam să simt „patul de piatră” cu fiecare dintre coastele mele. Vai, dar spălarea pe cap! Săpun, usturime de ochi și frica de sufocare sub un curent de apă care se revărsa din lighean peste cap. Înainte de război, mama ne spăla acasă, apoi a început să meargă la baia cu aburi publică doar cu mine. Andrei a continuat să se spele acasă, pentru că nu dorea ca băiețelul în creștere să se rușineze de vreun „soi” de farmece feminine! Apa fierbea în bucătărie, ligheanul era așezat în cameră pe două scaune. Andrei nu putea să stea liniștit, se învârtea, riscând să cadă cu ligheanul, nu voia să-i fie săpunit capul. Într-o zi, mama a trebuit să-l lovească ușor pe cap cu o cutie de conservă americană (de carne de porc) cu care îl spăla. Muchia conservei era neuniformă, cu zimți ascuțiți. A început să curgă sânge, mama s-a speriat îngrozitor! M-am speriat și eu, am ajutat-o repede să-l spele pe Andrei… Era o zgârietură minoră, mai degrabă decât o rană, dar dintr-un motiv sau altul, atât Andrei, cât și eu am ținut minte acel incident…
Privind înapoi, eu și el, savurându-ne experiențele proprii, o scăpam din vedere pe mama. Nu ne imaginam cât de greu trăia, cât de îngrozitoare îi era viața! Cât de obosită era de muncă, de datoriile ei materne zilnice, de monotonia gri a vieții de care nu putea scăpa nici măcar pentru o zi… Dar nu vreau să închei această poveste despre baia publică într-o notă tristă. Crescând mai mare, mersul la băile comunale cu aburi începuse să capete nuanțe plăcute! Mergeam acolo împreună cu amica și colega mea de școală, Olia Metliaeva, a fată drăguță cu părul blond și cu ochi frumoși. Bunicul ei a fost unul dintre molokani și a lucrat înainte de revoluție ca funcționar la producția de zaharină Tereșienko. La acel moment, nu mai era în viață. Olia, mama ei și soțul, pe numele de familie Țeluiev (tatăl biologic al ei a fost arestat, mama ei, de asemenea, expulzată de la Moscova în Kokand) și bunica trăiau într-o singură cameră, într-o casă de lemn de pe aleea Pavlovski, nr. 3. Ca să vizităm baia, Olia și cu mine alegeam de obicei o zi de lucru, astfel încât să fie mai puțini oameni, dar nu joia, pentru că atunci era un „abur tătăresc”, de te puteai sufoca! Ea venea după mine și plecam în ordine, cu propriile ligheane. Ne frecam spatele una celeilalte, „bunăstarea” revenea și, intrând în bazinele cu apă pentru ultima spălare a picioarelor, ne îndreptam către vestiarele răcoroase. Stând pe prosoapele întinse, mâncam cu plăcere, încet (după baie ni se făcea foarte sete) câte un măr zemos de acasă – mie mama îmi dădea întotdeauna mere Antonovka.
Când noi – curate, rumene, drăguțe, în șaluri albe – ne îndreptam agale spre casă, eram întâmpinate de femei îngrijorate ce se grăbeau către baia publică! Iar la întrebarea lor (dacă sunt mulți oameni înăuntru), amândouă răspundeam vesele: „Nu-i nimeni!”
