În primăvara lui 1959 Andrei m-a anunţat că mergem la Mihalkovi, Andron avea un scenariu pentru lucrarea noastră de absolvire. Andrei făcuse cunoştinţă cu Koncealovski, studentul lui Romm din generaţia 1958, când acesta făcuse o scurtă vizită la atelierul de montaj unde se lucra la filmul „Astăzi nu va fi nimeni concediat”.
Mihalkov era o întreagă „ţară” aflată în Piaţa Sadovo-Kudrinskaia, lângă vechea Casă cinematografică. Am ajuns acolo, am urcat cu liftul, am sunat. Andron ne-a deschis uşa. Luxosul apartament al Mihalkovilor apărea în faţa ochilor unui biet student. Multe camere, covoare, un pian, tablouri. Ne-am dus spre camera lui Andron… Prin uşa întredeschisă a micului dormitor al lui Nikita am văzut, pe pernă, o pijama călcată şi aranjată cu grijă… În sfârşit, am ajuns în camera lui Andron. Andrei cu o atitudine degajată, punând picior peste picior, s-a aşezat comod pe divanul cel moale şi şi-a aprins o ţigară, deşi era interzis să fumezi în casă, pentru asta exista balconul! În aşteptarea stăpânului casei admiram tabloul lui Petru Koncealovski, în care era ilustrat un băiat cu ochi mari şi cu un corn de vânătoare în mână. Tabloul asta ne era cunoscut de la expoziţiile pictorului, şi aici pur şi simplu atârna deasupra patului nepotului său!
S-a auzit soneria! Andron a ieşit şi s-a întors cu Oleg Osetinski, autorul scenariului, o personalitate puternică şi tăioasă. La cei 23-24 de ani ai săi era absolut convins de propria genialitate, ceea ce de obicei îi irita pe cei din jurul său. Osetinski era un fanat al cinematografiei şi simţea foarte bine tot ce era nou şi interesant. Scenariul „Antarctidei” fusese creat pe tema filmelor lui Kalatozov-Urusevski: „Zboară cocorii” şi „Scrisoarea neexpediată” – despre romantism şi biruirea imposibilului. Osetinski lucrase la scenariu împreună cu Andron.
Spre Antarctida, pe vremea aceea, se organizau cât mai multe expediţii din partea multor ţări, printre care şi Uniunea Sovietică. În acest sens, scenariul reflecta realitatea. Imitându-l pe Urusevski, Osetinski crease un puternic câmp magnetic al eroismului, amestecat cu naturalism şi pasiuni frenetice de neînchipuit. Şi era de neînchipuit cum se poate filma un astfel de film – iarna, în geruri de -50 grade, în timpul nopţii polare… Şi lăsând la o parte faptul că proiectul era clar o aventură, cei doi Andrei (şi pe Andron îl numeau „Andrei”) s-au entuziasmat să filmeze această poveste care îți îngheață inima. Au născocit o serie de detalii, au creat scene, şi-au imaginat totul cu mare patimă. Cu gândul eram deja în noaptea polară – amorţiţi de frig, părăsiţi de puteri, la limita posibilităţilor de supravieţuire! Aprinşi în fanteziile noastre, am mers în bucătăria răcoroasă – afară era o căldură neobişnuită pentru începutul de primăvară – şi am mâncat căpşunele cumpărate din Piaţa Centrală – cumpărate, se pare, pentru toată familia.
Cu toate sforţările lui Osetinski şi ale celor doi Andrei, scenariul a fost gata! În compania celor „trei genii” mie mi-a revenit doar rolul de umil martor, care mânca în linişte căpşunele Mihalkovilor! Scenariul i-a fost arătat lui Romm, după care a primit acordul pentru filmare, a trecut destul de repede de Comitetul cinematografic de Stat al URSS şi a fost trimis la Studioul Lenfilm pentru turnarea unei pelicule de lungă durată. Pentru absolvenţi o astfel de turnură era de necrezut! Eram în al nouălea cer! Dar Grigori Mihailovici Kozinţev, regizor renumit şi lider al uneia dintre asociaţii pentru artă în cadrul Lenfilm, nu a agreat scenariul şi proiectul nostru a picat! Realizarea „Antarctidei” nu a mai avut loc, dar descoperirile artistice, cum ar fi îmbinarea traiului antarctic aspru cu viaţa liniştită, lirică a Moscovei, le-a fost de folos şi lui Andrei şi lui Andron. Primul exemplu clar – „Copilăria lui Ivan”, contrastul dintre război şi visele lui Ivan! Scenariul „Antarctidei”, achiziţionat apoi de Mosfilm, dar nematerializat, va fi arhivat câţiva ani mai târziu.
Odată cu încheierea lucrărilor la proiectul „Antarctidei” au apărut schimbări şi în planurile şi în relaţiile noastre. Eu am rămas la Lenfilm, în căutarea unui scenariu pentru filmul meu de absolvire. Kozinţev m-a luat o perioadă sub aripa lui, le-a promis câtorva scriitori că va comanda la ei un scenariu pentru diploma mea. Cea mai interesantă a fost propunerea lui I. Mettera de a scrie scenariul pentru un film de scurt-metraj bazat pe nuvela lui, „Vino încoace, Muhtar!”. Dar au tot amânat luarea unei decizii, vremea a trecut, la studio s-a schimbat conducerea, şi cea nouă nu era cu nimic mai bună decât cea veche. La fel de umil se înclina în faţa consiliului regional de partid, în faţa celui mai agramat şi mai prost. Nu mi-au permis să îl filmez pe „Muhtar”! După ceva timp, Simion Tumanov a filmat după acest scenariu o peliculă extraordinară cu Iuri Nikulin în rol principal – dar la Mosfilm, unde aerul era mai uşor respirabil…
Când m-am întors la Moscova, Andrei şi Andron scriseseră deja scenariul pentru „Compresorul şi vioara”, şi Andrei se pregătea de filmări. Uniunea noastră artistică s-a destrămat. Acum fiecare îşi vedea singur de lucrarea de diplomă. De atunci, relaţia dintre mine şi Andrei a rămas una de prietenie-rudenie, cu accent mai mult pe rudenie.
L-am văzut pe Andrei schimbându-se mult! Uniunea artistică i-a apropiat pe Tarkovski şi Koncealovski. Alături de ei au început să apară şi talente tinere sclipitoare: operatorul Gheorghi Rerberg, compozitorul Viaceslav Ovcinikov, pictorii Mihail Romadin și Aleksandr Boim, scenaristul Ghenadie Şpalikov ș.a. În aceeaşi perioadă, Tarkovski va face cunoştinţă cu operatorul Vadim Iusov şi va filma împreună cu el filme-cheie pentru biografia sa! Acest nou val de tineri artişti a fost îndrăzneţ, inovator şi a propulsat cinematografia sovietică cu o viteză incredibilă! Apăruse noua generaţie de învingători!
