Pe Andrei Tarkovski l-am cunoscut la Institutul Superior de Stat al Cinematografiei (VGIK) de la Moscova. Niciunul dintre noi nu bănuia atunci că el va deveni marele regizor Tarkovski, că ne vor lega prieteni comuni și că ne vom purta permanent o profundă și reciprocă considerație. Era înainte de premiera filmului Copilăria lui Ivan ce a avut loc în Sala Mare a institutului. La scurt timp, filmul a fost lansat pe marile ecrane din țară. Cel mai adesea ne întâlneam întâmplător, pe fugă, vorbind grăbit cu un schimb banal de cuvinte: „Salut!”, „Bună!”, „Cum îți merge?” Nimic nu prevestea o constanță a acestor întâlniri. În comunicarea noastră se simțea o anume nepăsare și dezinvoltură tinerească – cel mai probabil din cauza vârstei, a credinței și a necredinței noastre într-un viitor luminos. Abia mai târziu aveam să trăim suferința, trecând peste pragurile nedreptăților și ale multor umilințe. Abia atunci realizam prețul și candoarea acelor întâlniri, precum și ireversibilitatea lor.
Noi, șaizeciștii, credeam cu tărie în începutul acelor ani. Dar nu după multă vreme în cinematografie se va instala o sărăcie teribilă și o depresie generalizată în toată țara. A urmat o epocă a disperării care ne va uimi prin deznădejdea de a nu vedea nicio ieșire din această stagnare – nicio cale de schimbare. Dar cineva va continua să lucreze cu inima rănită – desigur, era Andrei Tarkovski – cineva își va păstra cinstea cuvenită, cineva va deveni conformist și va trăda tot ce era sfânt, iar altcineva va deveni afacerist. Mulți dintre noi, recurgând la compromisuri, ne vom aranja în mod stupid viața artistică. Așa este și va fi majoritatea. În anul 1967, după filmul Andrei Rubliov, Tarkovski era deja renumit. Despre el se purta dispute, controverse, se scriau articole. Confreria criticilor de film, în majoritatea cazurilor remarcată printr-o mediocritate intelectuală, compunea cu „rafinament” perfid o terminologie „pro” și „antitarkovskiană” de pe urma căreia se trageau foloase materiale. În timp ce el era sărac. Pur și simplu, sărac lipit! În această perioadă el sosește la Chișinău, la regizorul Alexandr Gordon. Acesta turna la studioul nostru, Moldova-Film, filmul Serghei Lazo după un scenariu al scriitorului Gheorghe Malarciuc. Tarkovski vine și cu scopul de a lucra în echipa acestuia pentru un mic câștig. După conflictul pe care l-a avut cu Comitetul de Stat al Cinematografiei Sovietice (GOSKINO SSSR) din cauza filmului Andrei Rubliov, Tarkovski devine izolat și neîncrezător. Orice mică atenție ce i se acordă trezește în el un sentiment de gratitudine. Din păcate la Chișinău nimeni nu manifesta vreun interes față de filmele lui. Erau puțini cei care-l cunoșteau. În timpul unei întâlniri din luna august ne-am înțeles să-i iau un interviu! Tarkovski a întrebat:
— L-a comandat cineva?
— Nu, am răspuns eu. Vom comunica pentru viitor!
În timpul șederii sale la Chișinău ne întâlneam frecvent. Apoi, cu timpul, primeam de la Andrei Arsenievici scrisori scurte și însemnări. Dar întâlnirile noastre deveneau din ce în ce mai rare. Comunicam prin intermediul lui Anatoli Solonițîn, Vladislav Dvorjețki și al lui Oleg Iankovski, actori cu care am colaborat în următorii ani.
Interviul a avut loc în data de 15 august 1967. Andrei Arsenievici dorea această discuție. Dorea să vorbească despre atitudinea și arta sa, iar eu încă neștiind pe atunci cum vor fi viitoarele lui filme, am intuit complexitatea lumii lui artistice ce cuprindea: filozofie, mitologie, istorie – și, firește – poezie, literatură, pictură și muzică. Tarkovski, o fire destul de introvertită, avea dorința unei confesiuni în care să-și exprime cu glas tare unele gânduri. Ceea ce a și făcut. Câteva întrebări din interviu îi aparțin chiar lui; cu siguranță era nevoie anume de acele întrebări căci se temea că tocmai pe acelea nu i le voi pune. Mult timp am căutat împreună titlul pentru denumirea interviului-confesiune. Atunci când i-am propus Lumea scindată a lui Tarkovski, o frază auzită sau citită de mine undeva, el a fost de acord observând cu durere că lumea lui este cumva afectată. Acum știm că în vremea aceea universul artistic al lui Tarkovski nu a fost distrus, dar la el se atenta din ce în ce mai mult șubrezindu-i temelia. Într-o anume măsură au reușit, „exilându-l” pe Andrei Arsenievici peste granițe.
Intradevar un ” articol pentru viitor.” Un mare regizor despre care citim și ale cărui creații le vedem cu placere și după mai bine de jumătate de secol.