Andrei Tarkovski: „Nici o cunoaștere a vieții nu vine fără un consum enorm de forțe spirituale.”

Știrea că Andrei Tarkovski ecranizează romanul științifico-fantastic Solaris, al scriitorului polonez Stanisław Lem, s-a dovedit neașteptată din multe puncte de vedere și dificil de explicat.

În creația sa complex, ce a provocat discuții aprinse și în care nu reușesc să mă implic acum, personal m-a atras devotamentul trainic al regizorului pentru pământul rusesc. Întotdeauna părea ca una din cele mai atractive însușiri ale regiei lui, chiar în cele mai disputate filme, și anume tendința de a transmite suflul său. Pământul profanat de fasciști ce s-a întărit greu și cu durere ce s-a zbârlit cu negre mormane de cenușă… Iată-l parcă simbolizând visuri insistente despre pace, pe unde s-a tolănit mângâiat de soare, spalat de ploaia cu soare și acoperit cu mere, atât de multe, încât caii uimiți, le iau în buzele lor umede și doar puțin le mușcă pe fiecare… Tarkovski știe să te facă să simți, întocmai fizic, arșița grea amenințătoare, îmbătată de zumzetul somnolent, chinuitor, al albinelor și a prafului cald al drumului, pe câmpul de hrișcă înflorită, cu mirosul de fum în aerul umed, când se strâng și se ard frunzele căzute, el știe să te facă să trăiești dulce în ceața orelor dimineții la răsăritul soarelui… La el nu este pur și simplu un cadru, fie el expresiv, la el este întotdeauna realitatea în care noi existăm împreună cu eroii. Totodată realitatea în cele mai simple, recunoscute semne, realitate care ne devine adesea apropiată, cu emoție unică, plină de o valoare lirică profundă.

Întrucât corelațiile lui Tarkovski cu lumea obiectuală, reală, sunt deosebie, și în principiu importante pentru metoda lui artistică: „nu e posibil să intri de două ori în aceeași apă”. Pe Tarkovski îl chinuie această imposibilitate, tendință de a sesiza, de a reține fenomenul, de a reda esența lui prin caracter unic vizibil, palpabil, sensibil, resimțit în dezvoltarea lui vremelnică. Obiectul, cu grijă și emoție imprimat de Tarkovski pe peliculă în toată palpabilitatea și determinarea lui structurală, cât de aspră (chiar cumplită) ar fi fost câteodată, în cele mai bune cadre dobândește o semnificație poetică profundă, nu „factologică”. Pentru că obiectul se naște la regizor în unitatea punctelor de vedere diferite asupra lui, el este echivalent în percepția lui și a noastră, a spectatorilor.

Ce va face Tarkovski în spațiile reci, astrale, create de visul fantastului scriitor polonez? Dvs. sunteți poetul care se minunează neîncetat de natură, care știe să vadă totul doar în mod concret, real. Nu se schimbă Andrei Tarkovski pe sine însuși, transferându-se din întinderile pământului natal, ridicat pentru totdeauna cu ființa umană, în lumea care există doar în imaginație? De la această întrebare-monolog începem discuția cu viitorul autor al versiunii rusești Solaris.