Are 30 de ani. S-a născut pe malul Volgăi, iar familia sa provine de la Moscova. O familie de poeţi şi intelectuali preocupaţi de muzică şi pictură. Poate fi încadrat la ceea ce numim „noul val” sovietic.
Cum a luat naştere preocuparea Dvs. pentru cinematografie?
După ce o vreme am studiat problemele cu care se confruntă civilizaţia răsăriteană, am întreprins timp de doi ani cercetări geologice în Siberia, urmând ca apoi să revin la Moscova. Aici m-am înscris la Institutul de Stat al Cinematografiei, iar profesorul meu a fost regizorul Mihail Ilici Romm. Am finalizat studiile în 1961. Regizasem deja două scurtmetraje – unul dintre ele fiind „Compresorul şi vioara” (1961). A fost o iniţiere în eclectism înainte să ajung să lucrez la Studiourile „Mosfilm” şi să regizez noul film „Copilăria lui Ivan” (1962).
Ce mesaj aţi dorit să transmiteţi Dvs. prin intermediului filmului „Copilăria lui Ivan”?
Dorinţa mea a fost să împărtăşesc oroarea faţă de război. Am ales tema copilăriei pentru că se află într-un contrast puternic cu acesta. Pelicula nu are acţiune, ci se clădeşte în jurul opoziţiei dintre război şi sentimentele unui copil a cărui familie a fost ucisă în totalitate. Îl găsim la începutul filmului chiar în toiul războiului.
Se regăseşte în această operă de artă o parte din experienţa Dvs. din timpul războiului?
Nu, chiar deloc. Eram prea tânăr în perioada când a avut loc. Ceea ce am transpus însă sunt sentimentele pe care le-am trait – deoarece suntem incapabili să uităm acest război.
Care au fost condiţiile de filmare?
În vara anului 1961 am filmat timp de 4 luni, urmând ca apoi să dedic încă 2 luni montajului. Este un film de buget mediu care a costat 2,5 milioane ruble. (Aprox. 45.000 $)
Consideraţi că vă încadraţi în rândul regizorilor de filme care fac parte din „noul val” sovietic?
Este posibil, dar nu sunt de acord cu aceste încadrări și generalizări.
Îmi displac şi mie la fel de mult, dar încerc să vă situez undeva în curentul producţiilor sovietice. Puteţi să-mi spuneţi ce reprezintă cinematografia națională pentru Dvs. Vă simţiţi conectat cu aceasta?
În prezent, în URSS, există tendinţe diferite care bătătoresc drumuri la fel de diferite, fără ca acest lucru să aducă supărări prea mari de o parte sau alta – acest lucru îmi permite totuşi să mă poziţionez undeva.
Există, de exemplu, aşa-numita „Tendinţă Gherasimov” care încearcă să exprime „adevărul” despre viaţă. Influenţa acesteia este majoră şi are mulţi adepţi. Au început să se afirme şi alte două tendinţe care se doresc a fi mai moderne. Una dintre ele originează în ani ’30, dar a început să se dezvolte liber şi să depăşească orice constrângere abia după cel De-Al Douăzecilea Congres al Partidului Comunist. Ce sunt, aşadar, aceste două tendinţe? Pe de o parte vorbim despre „Tendința filmului poetic”, reprezentat cel mai bine de filmele „Balada unui soldat” (1959) în regia lui Grigori Ciuhrai şi „Omul merge după soare” (1961) în regia lui Mihail Kalik – poate fi comparat cu filmul „Balonul Roşu” (1956) în regia lui Albert Lamorisse, dar care este în opinia mea mult mai reuşit.
Așadar, cred că mă încadrez în zona filmului poetic pentru că filmele mele nu urmează un plan narativ strict şi nu exprimă puternice conexiuni logice. Mai mult, nu încerc să caut justificări și explicații pentru faptele protagoniştilor. Unul dintre motivele pentru care m-am implicat în arta cinematografică este faptul că am văzut prea multe filme care nu se ridicau la nivelul a ceea ce mi-aş fi dorit de la acest tip de limbaj artistic.
De cealaltă parte se situează ceea ce numim „Tendința filmului intelectual” reprezentat de regizorul Mihail Romm. În ciuda faptului că a fost profesorul meu, nu am o părere despre acest tip de limbaj întrucât nu îl înţeleg. Deşi este prin definiţie intelectual, în ceea ce mă priveşte – consider că arta, în general, şi filmul mai ales trebuie să transmită emoţie mai presus de orice şi să se adreseze inimii.
Consideraţi că Poezia şi Cinematografia modernă se dezvoltă împreună în Rusia?
Nu cred că acest lucru este posibil întrucât poezia sovietică se dezvoltă pe un fundament diferit de cel al artei cinematografice. Cu toate acestea ele au multe elemente comune şi artiştii care le reprezintă sunt de aproximativ aceeaşi vârstă. În ceea ce mă priveşte, de exemplu, sunt de părere că poetul Evghenii Evtușenko ar trebui să-şi exprime ideile mai direct şi cu mai multă emoţie. Nu ştiu care ar fi rezultatul unei astfel de abordări, dar înclin spre mai mult sentiment şi trăire. Prefer o exprimare mai concretă, caracterizată de concizie în defavoarea pretenţiozităţii.
Este adevărat că URSS trece în prezent printr-o perioadă de criză în ceea ce priveşte filmul?
În mod cert nu. Cinematografele sunt pline la toate proiecţiile şi simţim nevoia suplimentării numărului de săli. Unul dintre motivele pentru care nu există o astfel de criză este lipsa concurenţei din partea televiziunii. Destinaţia televiziunii este diferită şi mai puţin importantă decât cea a filmului. Cu siguranţă televiziunea nu şi-a descoperit încă menirea.
Înainte să reuşesc să formulez întrebarea tipică de final de interviu, Andrei Tarkovski mi-a vorbit brusc despre proiectul drag sufletului său!
Este un film despre Andrei Rubliov, un pictor iconar care a trăit în secolul al XV-lea. Nu există documente despre viaţa sa, dar s-au păstrat câteva dintre lucrările sale. Una dintre acestea, „Trinitatea”, care se poate găsi la Moscova la Galeriile Tretiakov, mi-a inspirat acest film. Contemplând această icoană, am reuşit să-mi imaginez cum era viaţa în acele vremuri dificile din timpul domniei prinţului Dmitri Donskoi.
Nu mi-am propus să realizez un film istoric, ci să subliniez talentul unui pictor ale cărui lucrări au dobândit o importanţă majoră în timp. Mă străduiesc să eternizez lucrurile pe care timpul le-ar putea distruge, să accentuez relaţia dintre timp şi artist, respectiv felul în care cineva, pornind de la o idee a „Trinităţii”, a reuşit să ne ghideze spre a simţi fraternitatea umană. Cu toate acestea nu-mi permit să uit nici măcar pentru o clipă realitatea.
