Despre cum s-a simțit acest episod, după ani, povestește fiul clasicului cinematografiei, Andrei Tarkovski Jr., pe care am reușit să-l găsim la Florența, chiar în apartamentul unde tatăl său a locuit. Moartea sa rămâne și astăzi o tristă despărțire pentru mulți dintre noi. În Uniunea Sovietică rudele lui au devenit, practic, niște ostatici. Dorim să vă mulțumim că ați acceptat interviul nostru și sperăm ca prin intermediul acestuia cititorii să afle măcar o parte din povestea dvs.
Andrei, se spune, că tatăl dvs. își dorea foarte tare ca fiul său să devină regizor. Așa este?
Da, așa este. Deși, o anumită perioadă eu m-am opus acestei idei! Ba chiar am intrat la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Florența. Dar, ulterior, am ajuns la cinematografie. Tata visa ca eu să-l ajut!
Dar nu ați avut ocazia să lucrați împreună cu el?
Nu, când eu am ajuns în Italia, tata deja terminase lucrul la filmul „Sacrificiul”: toate lucrările de filmare fuseseră finalizate, mai rămăsese doar partea de sonorizare. Dar vorbeam în permanență despre cinematografie. Cel mai important sfat pe care el l-a dat – și nu doar mie – este: filmele trebuie văzute, cât mai multe cu putință. Este mai bine de văzut cele bune… Și văzute nu ca divertisment, ci ca un produs al artei! Astfel de filme sunt puține, iar acum, practic, nu mai sunt deloc. Dar pentru tata cinematografia nu era doar un serviciu, ci era metoda și mijlocul lui de a cunoaște viața. Și asta cere sacrificiu. Întocmai despre asta și vorbește ultimul său film – despre sacrificiul de dragul deslușirii anumitor adevăruri.
Dar nu v-ați văzut implicat în munca tatălui dvs.?
Poate părea ciudat, dar îmi amintesc cum a filmat tata „Oglinda”. Deși, atunci aveam doar trei ani, am rămas cu amintiri foarte clare de la vizitele studioului de filmare. Iar mai târziu, la vârsta de șapte ani, destul de des am fost cu el în timpul filmărilor la „Stalker”. Îmi amintesc că m-a uimit atunci cum lucra fiecare pe platou, într-un mod atât de altruist. Tot colectivul! Actorii, Aleksandr Kaidanovski, Alisa Freindlich! Din amintiri mi se mai întrezărește seriozitatea cu care fiecare trata filmările; tata refilma duble, una după alta, străduindu-se să obțină un tablou desăvârșit. Așa ceva nu am mai văzut nicăieri, așa cum lucra tata nu mai lucrează nimeni. Fiecare om înțelegea ce trebuie să facă, și încearca să facă și mai bine. Adică oamenii conștientizau că lucrează la ceva măreț, că filmează o capodoperă.
Cu toate acestea nu toți au putut face față muncii în colectiv…
Da, mulți au plecat. Dar au plecat, în primul rând, acei oameni care vedeau cinematografia ca pe un serviciu. Și au rămas alături de el, cei care îi împărtășeau abordarea lui față de procesul cinematografic. Eu sunt de părere că tata crea o atmosferă corectă pe platou. Trebuie să fii exigent ca să poți filma acele cadre pe care le-a filmat el, unde fiecare detaliu are un anumit rol. Desigur, o astfel de muncă este foarte dificilă.
În Italia, îi era mai ușor să lucreze?
La început a fost cu mult mai greu. Când tata a început să lucreze în Occident, deodată, s-a confruntat cu ce ne-am obișnuit noi să numim „rutină”: la prânz oamenii nu mai lucrează, deoarece au pauză. În Rusia nu exista așa ceva, acolo toți lucrau până la capăt, până se făcea tot ce fusese plănuit.
Și ce făcea în acest caz: dacă, spre exemplu, îi venea inspirația, iar colectivul de filmări deja își încheiase ziua de lucru?
Știți, tata atât de mult îi contamina și pe ceilalți cu munca sa, încânt, în curând, chiar și în Italia totul a început să fie altfel. Oamenii care lucrau împreună cu el își schimbau atitudinea. De curând am vorbit cu un artist care a lucrat cu tata la filmul „Nostalgia”. Acest om a colaborat și cu regizorul Visconti, și cu mulți alți regizori faimoși. Și iată, el îmi mărturisește că abordarea lui Tarkovski față de cinematografie, dedicarea acestuia, este cel mai mare șoc din viața lui. Fără îndoială că tata avea darul de a lucra cu oamenii. Un film nu este realizat de un singur om, ci de un colectiv. Și trebuie să posezi o energie debordantă ca să poți coordona și transmite până și celor de la tehnic sau administrație sensul real al tabloului filmului.
Ați discutat mult cu tatăl dvs. Ce film, dintre ale sale, iubea cel mai mult?
Tata era o persoană foarte autocritică. Și își trata lucrările proprii cu multă asprime. Probabil, cel mai sus poziționa filmul „Stalker”, deși și față de acest film avea multe critici. Ba chiar după retrospectiva filmului a și spus că nu-i place nimic la el! Tata spunea că singura lui consolare e că alții filmează și mai prost!
Când tatăl dvs. a hotărât să rămână în Vest, dvs. aveați doar paisprezece ani! Ați înțeles atunci că deveniserăți o monedă de schimb într-un joc mare? Pentru ca familia dvs. să poată părăsi Rusia, a fost nevoie să intervină doi șefi de stat: se spune că Mitterrand personal i-a cerut lui Gorbaciov să rezolve această chestiune ce îngrijora lumea întreaga…
Firește, noi așteptam în permanență plecarea, tata ne dădea speranță, el spunea: „Ne vedem!” Și eu trăiam cu asta, cu probabilitatea întâlnirii cu el! Dar de fiecare dată, plecarea noastră era amânată! Și apoi a avut loc acea înțelegere între Mitterrand și Gorbaciov… Practic, în câteva zile a trebuit să ne strângem lucrurile și să plecăm: ordinul a fost emis luni, iar miercuri aveam deja avionul! Desigur, un rol l-a avut și boala în fază terminală a tatălui meu… Pur și simplu ne-a fost permis să ne vedem cu el. Puterea sovietică a înțeles că nu mai are nicio valoare să ne țină ostatici – „Tarkovski e pe moarte!”
Și ați plecat cu gândul că nu veți mai reveni vreodată în Rusia?
Da. Tata nu mai voia să se întoarcă în URSS după tot ce au făcut ei… În decursul a douăzeci de ani, soarta fiecărui film a fost legată de asemenea complicații, de asemenea probleme, că s-a simțit jignit și istovit. A rămas în Occident doar pentru posibilitatea de a lucra în mod normal. El voia să facă filme. Și a făcut o alegere dificilă: a trebuit să aleagă între o viață liniștită și tăcută în țară, dar fără a mai lucra (înțelegea foarte bine că după filmul „Nostalgia”, dacă el ar fi revenit în Rusia nu ar mai fi turnat niciun film, pur și simplu nu l-ar fi lăsat) și existența într-o țară străină, dar unde poate să lucreze. Nu a avut de ales! El a fost un artist, în primul rând! Dar cu toate acestea, el a rămas oricum un rus și imposibilitatea de a se întoarce în țara natală a fost resimțită cu multă durere.
De ce tatăl dvs. a ales să rămână exact la Florența?
El a făcut cunoștință cu primarul acestui oraș: Lando Conti (acesta este ucis mai târziu de Brigăzile Roșii). El a venit la Florența împreună cu scenaristul Tonino Guerra. Și i-a plăcut mult aici: tata a fost înconjurat cu grijă și căldură. Primarul i-a alocat un apartament separat. Trebuia să pună în scenă la Teatrul de Operetă, local, piesa „Olandezul zburător” de Richard Wagner (piesă inspirată „Din memoriile domnului Schnabelewopski” de Heinrich Heine) imediat după filmările la „Sacrificiul”. Dar nu s-a mai întâmplat…
În Italia familia Tarkovski este foarte cunoscută! Aproape că primul trecător mi-a putut arăta drumul spre casa dvs.
Da, așa este. Când mă prezint sau când altcineva îmi vede pașaportul, imediat încep să-și amintească cum au privit filmele tatălui meu. Este uimitor! Și am impresia că în Italia familia Tarkovski înseamnă mai mult decât în Rusia. Dacă întrebăm la Moscova tânăra generație cine este acest Tarkovski, reacția este una ciudată, parcă sună cunoscut, dar cine este el de fapt: poate un artist sau poate un actor – mulți nici nu au idee. Pe de altă parte, este și de înțeles: din moment ce la cinematografele din Rusia filmele lui Tarkovski nu rulează, despre ce poate fi vorba?!
Dvs. locuiți chiar în același apartament care i-a fost dăruit tatălui dvs. pe atunci?
Da. Și încerc să păstrez acea atmosferă care era prezentă în timpul vieții lui. Desigur, multe au dispărut, s-au schimbat, dar cred că s-a păstrat un anumit spirit – spiritul lui Tarkovski.
Andrei, vă cerem o destăinuire: nu v-ați dorit să reveniți în Rusia?
Din păcate, eu nu mă simt atât de mult rus încât să revin. De la momentul plecării mele au trecut douăzeci și ceva de ani, aproape treizeci. Situația mea este cu atât mai stranie cu cât eu nu mă simt nici italian, nici rus. Eu mă aflu în afara unei granițe teritoriale și culturale. Într-o oarecare măsură asta îmi conferă o anumită libertate – libertatea de a vedea lucrurile dintr-un alt punct de vedere. Dar este o problemă serioasă: când nu ai sentimentul de patrie, să trăiești e destul de dificil. Nu neg, Italia mi-a oferit și îmi oferă și acum multe. Să locuiești aici e minunat, la Florența se naște acel sentiment că trăiești în interiorul unei opere de artă. Și toată Toscana este o regiune uimitoare ca forță în Italia, e o regiune unde poți respira cultură, artă, aici totul s-a păstrat din cele mai vechi timpuri. Eu nu mai pot trăi fără această frumusețe remarcabilă. Călătoresc foarte mult prin lume și doar când revin în Italia, simt că renasc.
În Rusia nu simțiți acest lucru?
De Rusia îmi sunt legate multe impresii, multe amintiri. Dar acei ani de așteptare și singurătate au lăsat urme… Atunci toți erau speriați, eu și bunica trăiam într-un vacuum total. Acea atmosferă când era tata lângă… a dispărut. De aceea, mi-a fost destul de greu. Și atunci când revin în Rusia înțeleg că nu mai pot trăi.
