Andrei Andreevici, este obligatoriu să iubiți filmele lui Tarkovski?
Nu este obligatoriu, dar le iubesc. Și le iubesc nu pentru că sunt filmele tatălui meu! Primul film Tarkovski pe care eu l-am văzut a fost „Oglinda”. Când eram mic, de trei-patru ani, am fost prezent la filmări. Îmi amintesc anumite scene, foarte bine îmi amintesc de scena cu incendiul… Apoi, de filmările la „Stalker”! Desigur, m-am dus la cinema, am mers special undeva pe lângă Moscova, că doar filmele tatei rulau în cinemauri de mâna a doua, „puterea” se uita la tata „de sus”. De atunci, am iubit foarte mult filmele lui Tarkovski. Fiecare într-un alt mod!
Dar nu aveți o carte scrisă despre tatăl dvs.?
Nu. Nu m-am hotărât să mai scriu, deoarece toți scriu! După mine, scriu și aceia care poate au trecut o singură dată pe lângă Tarkovski. Da, da! De aceea nici nu-mi vine să scriu, prefer să fac altceva. Eu dețin o arhivă impresionantă de-a tatălui, am strâns toate materialele la Florența. Eu însumi îi public cărți, jurnale, tot timpul îi dedic moștenirea.
Spuneți-mi, când ați aflat de jurnalele lui Tarkovski?
Imediat după moartea tatei, probabil în 1987 când aveam șaptesprezece ani. Prima ediție a fost tipărită în Germania. De această ediție s-a ocupat mama, eu nu am participat. Pe lângă însemnările tatălui meu, au fost anexate și scrisori și amintiri de-ale mamei.
Cu puțin timp înainte de plecarea mea, mama reușise să pregătească o carte și, în final, în Franța a fost publicat un fel de fotobiografie a tatei, fotografiile din arhiva familiei fiind însoțite de comentarii de-ale mamei. E adevărat, mama spunea în rusă, iar traducătorul nota pe loc în limba franceză, ne-am dorit ca mama să reușească să vadă cartea. Așa că, în prezent eu nu am o variantă a textului în limba rusă. Dar îmi doresc mult ca această carte să fie publicată și în Rusia.
Dar vă amintiți ce ați simțit când ați citit pentru prima dată toate acestea?
Da, a fost foarte interesant! În general, tata era o persoană comunicativă și chiar până la lectura aceasta știam multe. Nu a fost ceva ce ar fi ascuns acolo. De aceea, jurnalele sale pentru mine nu au adus surprize. Singurul lucru pe care nu îl știam este suferința cauzată de boală… El își ascundea suferința, nu voia să ne atingă pe noi copiii. Acesta este lucrul care m-a impresionat cel mai mult.
Dar cum scria el?
El nota în jurnal în fiecare zi. Sau se străduia s-o facă. În timpul filmărilor scria mai puțin, asta pentru că el avea și jurnale de lucru. Pentru fiecare film în parte – el ținea jurnale. Acestea sunt mai tehnice, dar la fel de interesante.
El avea genul său de disciplină – să se așeze și să înceapă să scrie. El și pe mine mă forța să scriu. Dar, din păcate, eu nu am răspuns propunerii lui. Eu sunt o fire nestatornică, acesta este defectul meu. Dar tata se străduia. El era o persoană care lucra metodic, iubea să lucreze sistematic. Spre exemplu, la „Sacrificiul” se aude fraza – „în permanență trebuie făcut câte ceva”. Fără a conta ce. Spre exemplu, „omul se trezește de dimineață, ia un pahar, îl umple cu apa de la chiuvetă, se apropie și îl varsă în toaletă”. Chiar și așa trebuie făcut în fiecare zi, pe parcursul întregii vieți…
De ce?
Atunci ceva o să se întâmple… Adică, este obligatoriu să fie făcută o anumită acțiune în permanență. Poate sună puțin neobișnuit, dar așa era ideea lui. Și a scris în jurnal până în ultimele zile, cât a putut. Ultima însemnare este din luna noiembrie. Iar în decembrie a murit.
Ați trăit o poveste destul de dramatică odată cu plecarea din țară, după ce Tarkovski a anunțat că va rămâne în Europa, pe dvs. nu v-au lăsat să mergeți la părinți…
Este o poveste amplă. Tata plecase să filmeze „Nostalgia”. Proiectul filmului începuse în 1979 sau chiar mai înainte. La Moscova, împreună cu Tonino Guerra au scris scenariul filmului, o parte din film trebuia să fie filmată aici, restul în Italia. La început, povestea a fost puțin alta, în total au fost 5-6 versiuni, cum se întâmpla de obicei la Tarkovski! Scenariul a fost schimbat chiar și în timpul filmărilor, a fost un proces fără sfârșit. După „Stalker” a început catavasia, acest episod al coproducției cu Italia. Totul a decurs într-un mod extrem de complicat. Tata nu lucra, se ocupa de contract, de înțelegeri… În concluzie, totul s-a desfășurat cu totul altfel decât fusese planificat inițial.
După ce filmul „Nostalgia” a fost finalizat în anul 1983 și prezentat la Festivalul de Film de la Cannes (unde a și primit premiul pentru regie, premiul FIPRESCI și cel al juriului ecumenic), din nou au început supărările. Atunci în Franța se afla regizorul Serghei Bondarciuk, o persoană influentă, care a și încercat să-l discrediteze pe tata. Și tata a înțeles că dacă revine în URSS, nu o să mai filmeze nimic. Cel puțin în acea perioadă. Și s-a decis să rămână, spunând că vrea să realizeze câteva proiecte – „Boris Godunov”, „Hamlet”, care nu erau acceptate aici în Rusia pentru a fi date publicului. Nu a dorit să renunțe la cetățenia sovietică, el doar și-a dorit să lucreze în Occident. Dar nu i-au permis! Atunci a și ținut conferința de presă de la Milano.
Cu alte cuvinte, tata și mama au rămas, iar pe mine, în următorii ani, nu m-au lăsat să plec… Părinții erau în străinătate, mama era regizor secund la filmul tatălui, iar eu eram ostatec. M-au lăsat să plec doar când au aflat că tata are cancer și că boala lui nu se poate vindeca.
Dar cu cine ați locuit în această perioadă?
Cu bunica din partea mamei. Se numește Anna Semenovna Egorkina. De profesie croitoreasă, cosea rochii, făcea lucruri foarte frumoase. Într-un alt context, poate că ar fi devenit un creator de modă de succes. Ea îi făcea mamei toate rochiile. Mama nu cumpăra niciodată haine de la butic, la recepții mereu îmbrăca rochiile făcute de bunica. Avea o imaginație fabuloasă! Niște mâini uimitoare! Când a început să aibă probleme cu vederea, ea lucra chiar de la vârsta de 14 ani, practic cosea pipăind lucrurile!
Așadar, părinții erau în Italia, dvs. erați la Moscova… Puteați să țineți legătura cumva?
Prin telefon. Când ei au plecat, eu aveam 12 ani, și ne-am mai văzut când am împlinit 16. Pentru un copil, credeți-mă, nu este o perioadă ușoară.
În afară de asta, probabil că la Moscova ați fost nevoit să auziți tot felul de „vorbe bune” despre tatăl dvs.?
Auzeam, dar nu le luam în seamă, despre el tot timpul se spunea câte ceva. Iar în acea perioadă am și vorbit puțin. După ce tata a declarat că va rămâne în Occident, toți ne-au întors spatele și au dispărut cumva. Atunci toți se temeau de ceva.
Dar cum se purtau cu dvs. la școală?
În mod obișnuit.
Sau acolo nu știau cine este Andrei Tarkovski?
Nu, știau. Pur și simplu, profesorii erau decenți, la fel și școala.
Dar dvs. înțelegeați de ce nu vă vedeați părinții?
Desigur. Doar văzusem toate acele întâmplări cu birocrația sovietică, când fiecare film era „disecat” vreo câțiva ani… În 20 de ani, tata a filmat doar patru pelicule…
Nici mama dvs. nu vă putea vizita?
Nu, nu putea. Dacă ar fi venit, nici pe ea nu ar mai fi lăsat-o să plece apoi.
Ați întrebat-o pe bunica de ce se întâmplă toate astea?
Nu, înțelegeam că tata vrea să facă filme. A spus că vrea să lucreze trei-patru ani în străinătate. Eu doar așteptam plecarea, eram sigur că o să plec, absolut sigur eram că mai devreme sau mai târziu asta o să se întâmple. În capul meu, lucrurile se separaseră cumva. Și asta m-a ajutat. Și tata îmi spunea că ne vedem în curând, îmi spunea asta de fiecare dată la telefon. Desigur, acești ani de despărțire au fost grei.
Probabil, atunci când vă suna tata, imediat convorbirea era și ascultată…
Da, ascultau, și scrisorile le deschideau. Dar era ceva normal… Asta s-a întâmplat nu numai după plecarea sa, vă asigur că telefonul nostru mereu era controlat.
Dar bunica nu vă spunea, de ce nu poate trăi el aici și să facă filme sovietice?
Nu, pe tata toți l-au susținut. Și mama, și restul înțelegeau perfect cine este Tarkovski și că pentru el arta este cel mai important lucru. Nimeni din familie nu l-a învinuit de ceva vreodată. Nu, în niciun caz. Era un om de artă și a trăit pentru a face filme.
Dar cu bunicul vorbeați? Arseni Tarkovski era un poet mare și o personalitate marcantă!
Când era tata aici, vorbeam. Dar pe urmă… Decizia tatălui de a rămâne în străinătate ne-a îndepărtat puțin, deoarece Arseni Aleksandrovici era împotriva acestui lucru, nu era de acord ca fiul să nu se mai întoarcă. Pe bunicul l-am văzut doar de câteva ori. Am mers cu tata să-l vizităm, nici tata nu vorbea prea des cu el. Se iubeau, dar era o iubire la distanță.
Arseni Tarkovski era un poet cunoscut în acei ani?
Era faimos printre oamenii cunoscători.
La școală ați spus că poetul dvs. preferat este Arseni Tarkovski?
Am spus că el este poetul meu preferat, dar profesorul imediat a schimbat tema. Atunci numele bunicului era oarecum tabu…
Este adevărat că nu a fost lăsat să meargă la înmormântarea fiului său? Arseni Tarkovski a mai trăit doi ani după moartea lui Andrei…
Eu nu vă pot spune acest lucru cu exactitate. Pesemne că era deja bolnav, și i-ar fi fost greu să călătorească, chiar și din punct de vedere psihologic.
Dvs. ați mers să vă luați rămas bun? Când s-a petrecut asta?
În ianuarie 1986. Eu și bunica am putut zbura la Paris deoarece președintele francez Mitterrand a adresat o telegramă președintelui Gorbaciov cu rugămintea să ne dea voie să plecăm. Mama ne-a întâmpinat la aeroport, și jurnaliștii… Din avion am fost însoțiți de serviciul de protecție al președintelui. Ne-au urcat într-o mașină fără niciun control, nimic. Tata nu ne-a putut aștepta, el nici din pat nu se mai putea ridica.
Ați reușit ușor să găsiți o cale de comunicare cu mama?
Cu mama, da. Doar vorbisem des la telefon. Desigur, ei încă mă vedeau ca pe copilul de unsprezece ani, iar eu eram deja un tânăr de cincisprezece ani… La început am locuit în vila Marinei Vladi și a lui Leon Schwarzenberg, undeva lângă Paris. Soțul Marinei a fost medicul tatei. Ulterior, am închiriat un apartament la Paris. Tata venise în acest oraș pentru tratament, așa îl sfătuise Slava Rostropovici. Se considera că aici este cel mai bun institut de oncologie din Europa.
Mutarea la Paris a fost surprinzătoare pentru dvs.?
Ne-au lăsat să plecăm în decursul unei zile, noi nu am știut nimic despre călătoria respectivă. Ne-au sunat acasă, apoi au venit de la KGB, ne-au urcat într-o mașină, ne-au dus la ambasadă pentru viză. Mi-a fost dat un pașaport, deși la momentul respectiv eu nu împlinisem 16 ani… Nici nu a trebuit să cobor din mașină, ei au făcut totul, o oră am mers cu mașina fără un scop anume. Și ziua următoare ne-au dat drumul, am avut zborul… Totul s-a rezolvat în decursul a 24 de ore!
Aparent, s-a pregătit ceva din timp…
Nu, nu cred că s-au pregătit din timp, ci pur și simplu au primit indicații de la Gorbaciov – „dați-le drumul imediat”. Așa mi-a spus acesta ulterior.
Gorbaciov personal v-a spus asta?
Ne-am întâlnit de mai multe ori. Desigur, după mulți ani de la plecarea noastră la tata. Mihail Sergheevici a fost prezent la Moscova la serata dedicată tatălui meu. Foarte mult, patruzeci de minute, a vorbit despre acea perioadă și despre cum s-a ajuns la istoria aceasta cu tata.
Pentru dvs. a fost un șoc când ați ajuns la Paris?
Pentru mine nu, deoarece în toți acești ani m-am pregătit în permanență să plec, cu gândul trăiam între Rusia și Vest. Îmi imaginam, normal, ce poate să-și imagineze un băiat din Uniunea Sovietică când pleacă în Vest. Dar nu am fost afectat. Cel mai șocat am fost când l-am văzut pe tata la spital. Mie nu-mi spusese nimeni că este bolnav și că are cancer! În ziua sosirii, mi-au spus doar că tata are o infecție la plămâni și de aceea nu poate veni. Deși, bunica știa totul încă de la Moscova. Eu nici acum nu pot înțelege de ce nu mi-au spus adevărul… După asta, toate celelalte – Vestul, Parisul, plecarea din Uniunea Sovietică au trecut în plan secund…
Ați înțeles că, practic, ați sosit și veți petrece ultimele zile împreună cu tatăl?
Într-o oarecare măsură da, deși speram că se va face bine. În decursul acelui an, au fost momente când se simțea mai bine. Am reușit să mergem la o cafenea și să bem o bere împreună, apoi să ne odihnim la mare.
Vă era ușor împreună cu el?
Cu el îmi era tare ușor. Mereu am avut relații bune. Mă iubea foarte mult, și eu pe el desigur. Deși tata era un om dificil, nu doar o dată am discutat cu el în contradictoriu. Din ce motive? În acea vreme, discuțiile erau prostești – despre muzică. Eu ascultam ceva, iar tata îmi zicea că asta nu e muzică, e zgomot! În principiu, el avea dreptate. Dar totuși, la acea vârstă, asta îmi dădea o stare de indignare…
Dar tatăl dvs. vă spunea cu ce ar trebui să vă ocupați?
Da, da, el avea totul deja planificat! Eu trebuia să fac filme și să lucrez cu el. La început să învăț, și apoi să filmez singur. Nu l-am contrazis.
Dar știați că nu veți face asta?
Da, atunci nu voiam să mă ocup cu asta. Am intrat la universitate, doi ani am studiat fizica. Apoi, am trecut la facultatea de filologie.
Câți ani aveați când ați aflat că aveți un frate mai mare și, desigur, că tatăl dvs. înainte de a o întâlni pe mama dvs. a mai avut o altă familie?
Eram mic, dar am fost bucuros că am un frate. Și am văzut ca pe un lucru normal faptul că a mai fost o familie înainte de noi. Și mama, înainte să se întâlnească cu tata, mai fusese căsătorită, eu am crescut împreună cu sora mea vitregă mai mare, Olga. Ea astăzi locuiește la Paris, se ocupă cu creșterea fiicei. Este căsătorită cu un italian.
Tarkovski, probabil, era înconjurat de oameni interesanți…
Alături de tata mereu era interesant să fii. Dacă este să vorbesc despre cele mai luminoase amintiri din copilărie, atunci pot spune că ele sunt legate de Vladimir Vîsoțki, care venea des la noi în vizită. Mi-l amintesc foarte bine! El venea de sărbători undeva la ora nouă seara… Mă scotea pe balcon și-mi dăruia un foc de artificii! Spunea că-l ține în mâini! Anume, când începea focul de artificii, își desfăcea palmele și spunea – „asta este pentru tine”! Eu așa îl și numeam: «Unchiul Foc de artificii!» Eram convins că el a adus focul de artificii pe lume!
Tarkovski a fost prieten apropiat și cu Serghei Paradjanov?
Da, sigur! Paradjanov des era la noi. Și noi am călătorit la el la Tbilisi. Tata a ținut acolo niște cuvântări, am petrecut în Georgia vreo zece zile.
În Tbilisi mi-au povestit un episod amuzant, ce a avut loc, se pare, în timpul venirii lui Tarkovski în Georgia. După ce l-a întâmpinat pe tatăl dvs. la gară, Paradjanov a mers cu el să se plimbe pe bulevardul Rustaveli. Numele lui Tarkovski era cunoscut, dar fizic nu-l știa aproape nimeni. Și, Paradjanov, a hotărât să profite de acest lucru. El le propunea trecătorilor: „Vreți să-l vedeți pe Tarkovski în carne și oase? Dați 3 ruble!”. Primind banii, Paradjanov spunea: „Uitați-vă, el este!”. Și-l arăta pe tatăl dvs. care mergea cu el!
În permanență făceau glume pe seama lui, tata era un om uimitor! Știind de situația financiară complicată a acestuia (nici lui Serghei nu-i permiteau să filmeze), i-a dăruit un inel. Și după moartea tatei, Paradjanov mi-a înapoiat acest inel. Mi l-a dat când ne-am întâlnit la Paris. Era internat în aceeași clinică unde a murit tata. Acest inel este acum la mine, îl păstrez ca pe o relicvă. Un astfel de ineluș obișnuit din aur cu pietricele din safir nu are nicio valoare materială deosebită.
Serghei l-a iubit mult pe tata, îl considera cel mai bun regizor. Nu uit cum m-a plimbat prin Tbilisi arătându-mi toate acele străduțe, muzeul Pirosmani! Avea un dar fantastic de a povesti. Și tata era un bun povestitor, dar Paradjanov era ceva mai fermecător. Avea o casă uimitoare, camera în care locuia era… Unde, tot timpul când ploua, din tavan pica… Pentru a proteja cumva locuința, Paradjanov a atârnat o umbrelă de tavan! Și toți se uimeau, ia uite, câtă originalitate!
Situația era asemănătoare cu cea a părinților dvs. Am citit că Sophia Lauren, vizitându-l pe Tarkovski și văzând prin toată casa borcane cu apă, a exclamat: „Oh, Doamne, el adună apă sfântă!”. Dar la părinții dvs. acoperișul era stricat…
Da, asta se petrecea în primul lor apartament de la Moscova, era o clădire veche. De toate se întâmplau… Spre exemplu, se lua curentul. Tata nu avea posibilitatea să câștige bani, nu-i dădeau de lucru. Să lucreze doar de dragul de a lucra, el nu a vrut să se coboare la acest nivel. El voia să facă filme. În Uniunea Sovietică nu era deloc ușor să faci asta…
Într-un final familia dvs. s-a stabilit în Italia?
Tatei i-a plăcut Italia și voia să trăiască în această țară. La Paris a ajuns din cauza bolii. Dar la Florența voia să trăiască și să lucreze. Și mie mi-a plăcut foarte mult acest oraș. Eu am rămas la Florența, trebuia să merg la școală, iar tata a mers din nou la Paris. Mai târziu, eu am mers acolo la înmormântare… Când a murit, eu nu i-am fost alături! Din păcate! Din nou nu mi-au spus. A nu știu câta oară!
Tarkovski înțelegea că zilele îi sunt numărate?
Nu, nu cred asta. Starea lui se înrăutățea, dar câteodată cancerul dă speranțe, momente de ameliorare a bolii alternează cu altele de agravare. Și în acest caz e greu de spus, și pentru medici este imposibil să prognozeze. În Suedia, când i s-a stabilit diagnosticul, i-au spus că mai are doar o lună de trăit… Iar el a mai trăit un an!
Se gândea la sănătatea sa cu febrilitate, avea grijă de sine?
Lui nu-i plăcea atât de mult să urmeze un tratament, cât îi plăcea tot ce avea legătură cu aceste practici medicale/spirituale, în acei ani erau populare. Mergea la Djuna, se împrietenise cu ea, se trata și învăța de la ea, toate astea îl interesau. Cerceta ce-i cu practicile asiatice.
Tarkovski era fatalist?
El își accepta soarta. El notează în jurnal într-un mod destul de interesant, „fiecare știe că va muri”. Toți știu că mai devreme sau mai târziu acest lucru se va întâmpla. Dar când omul știe exact data la care se va întâmpla, atunci devine cam de nesuportat.
Cu toate acestea, el avea energie, până la sfârșit a scris proiecte de filme. Dacă ne uităm la însemnările sale făcute cu o lună înainte de a muri, o să vedem și ce filme voia să facă. Avea o forță uimitoare, el a fost convins până la sfârșit că se va face bine…
În ultimele două săptămâni, tata nu a mai putut scrie fiind sub efectul morfinei. Avea dureri atât de mari, încât nu mai simțea nimic… Într-un final, inima nu i-a mai rezistat, boala a avansat atât de mult, încât organismul a cedat. Dar până la acest moment, în permanență nota că trebuie să trăiască, trebuie să lucreze…
Spuneți-ne câteva cuvinte despre soarta mamei. Cu Larisa Kizilovaia, Tarkovski s-a cunoscut pe platoul de filmare?
Da, la filmările pentru „Andrei Rubliov”. Eu cred că părinții mei erau firi ce se completau reciproc. Tata avea nevoie de o femeie energică, de un om puternic. Pentru a fi alături de tata, trebuia să posezi o putere fantastică. Să fii o persoană de caracter, cu energie. Iar mama și-a dedicat lui viața întreagă, i s-a dăruit deplin pe ea însăși.
După decesul tatei, mama a trăit datorită energiei sale – a pus pe picioare un fond, s-a ocupat cu promovarea artei lui, a încercat să creeze câte ceva. Acesta este singurul lucru care a menținut-o. Și datorită ei, cărțile, jurnalele au fost publicate.
Eu și mama am fost destul de apropiați. Ea avea un caracter puternic. A făcut astfel încât ca tata să poată doar să lucreze. El nu știa cine plătește facturile, pe el partea materială a vieții nu-l privea. Totul își luase mama asupra ei. Cel mai important era să nu-i distragă atenția, cel mai important era ca el să lucreze, cel mai important era liniștea. Dacă tata scria, toți prin casă mergeau pe vârfuri!
Ea s-a stins după zece ani, pentru că nu mai avea un sens ca să trăiască… Ea l-a iubit nebunește. Câteodată, când vorbea despre asta, era tristă. Eu m-am și supărat pe ea din cauza asta! Îi spuneam: Trăiește, trebuie să trăiești, trebuie să continui! Simțeam că în interiorul ei se rupsese ceva. Dar nu a putut trece peste moartea sa deloc.
Cine dintre părinți era mai înțelept?
Probabil, tata. El era inteligent, mereu a avut o intuiție extraordinară. Chiar un fel de „intuiție feminină”, după cum se zice, o intuiție mare, uimitoare. Cu ajutorul ei reușea să cuprindă tot, chiar și atunci când nu înțelegea esența întrebării nevorbind limba. Mama era o persoană emoțională. Se completau reciproc. În spatele unui bărbat puternic, trebuie să fie o femeie puternică.
Este adevărat că părinții vorbeau cu „Dvs.” între ei?
Da, aveau așa un joc al lor – nu stiu dacă cuvântul „joc” e potrivit, un respect reciproc.
Adică, se adresau folosind prenumele și patronimicul?
Nu doar prenumele: Larisa, Andrei, dar era cu „Dvs.”
Ce interesant!
Straniu, dar interesant!
Viața în Europa pentru familia dvs. s-a dovedit a fi mai ușoară din punct de vedere material?
Acolo a fost mai ușor. Apoi, desigur, toți banii au mers pe tratament. Dar mulți bani nici nu a avut. A filmat doar aceste două pelicule. A cumpărat o casă micuță. Geniul este un lucru, iar legile pieței cinematografiei altceva. Tata a fost nevoit să renunțe la drepturile de autor pentru a primi bani pentru film. În final, după aceasta au rămas doar două geamantane cu lucruri.
I s-a cântat la slujbă?
Da, la biserica ortodoxă rusă Aleksandr Nevski de la Paris. Apoi, în fața bisericii, un prieten de-al tatei, Mstislav Rostropovici, a interpretat o suită pentru violoncel de la J. S. Bach.
Tatăl dvs. era o persoană credincioasă?
Da, sigur. Nu putea merge des la biserică, însă avea o credință profundă. Mi-a rămas și în biblioteca lui… În ultimul an, a citit foarte multă filozofie religioasă (teologală): Berdiaev, Soloviov, Florenski.
Dar cu dvs. vorbea despre aceste teme?
Vorbea, desigur.
Se poate spune că se ocupa de dvs.?
El de mine s-a ocupat într-un mod corect, așa mi se pare. În primul rând, prin exemplul dat de el însuși. În al doilea rând, se străduia să nu spună ce e bine și ce e rău. Și îmi dădea să citesc cărți, să ascult muzică. Mi-a povestit foarte multe, îmi împărtășea din ideile și simțirile sale. Adică, nu mă trata ca pe un copil, ci îmi vorbea despre lucruri mature, interesante. Îmi povestea mereu ce citea.
Dar când ați înțeles cine este el? Măreția sa?
Eu încă de mic am știut cine este tatăl meu. Plutea în aer. Și locuind în Italia, când am început să mărturisesc care este numele meu de familie, Tarkovski, s-a dovedit că toți îl cunosc foarte bine pe tata. Pentru mine, acest lucru, desigur, a fost foarte important. Și încă mă mai surprinde și astăzi! Oameni care păreau să nu aibă nicio legătură cu arta, îi știau bine filmele. Se întâmplă istorii interesante. Mulți au devenit demni, sfinți datorită filmului „Andrei Rubliov”. Câteodată, îmi scrie starețul unei mănăstiri, un benedictin. El a devenit stareț după ce a văzut filmul… În fiecare lună, el pune filmul lui Tarkovski, îl analizează, meditează și discută. Eu încerc să explic, că eu nu sunt Andrei Tarkovski, că eu sunt fiul, și nu pot răspunde în locul tatei la unele întrebări dificile. Și cu toate acestea, apar cititori ai artei tatălui, care se chinuie să afle de la mine tot ceea ce ar fi vrut să-l întrebe direct pe autorul însuși al filmului „Andrei Rubliov”!
Numele Tarkovski și astăzi înseamnă mult în Italia?
Tata e cunoscut. La poștă, oriunde. În Italia, și în general în Vest, atitudinea față de Tarkovski este uimitoare! Probabil, el e mai cunoscut acolo decât aici în Rusia. Este apreciat, iubit și publicul i se adresează cu pietate. Nu există publicări cu teme de scandal, nu există o invidie prostească, inutilă.
Dvs. v-ați întâlnit cu această manifestare de invidie, de prostie?
Câteodată. Când vezi unele cărți despre Andrei Tarkovski…
Le citiți?
Să fiu sincer, nu mă interesează. Pentru ce? Eu doar știu cum era el. De aceea nici nu scriu, nu mă interesează asta. Important este ca oamenii să-l citească. Și să-i vadă filmele. Și fiecare va trage concluziile sale. Eu pot spune doar un lucru – tata va rămâne în istorie! Timpul va așeza lucrurile la locul lor.
Notă: Din Arhiva Inițiativei Tarkovskiana. Reproducerea parțială sau integrală, multiplicarea prin orice mijloace și sub orice formă, punerea la dispoziție publică (print și online) în scopuri comerciale sau de altă natură, precum și alte fapte similar săvârșite fără permisiunea scrisă a Inițiativei Tarkovskiana asupra conținutului, reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește penal sau civil, în conformitate cu legile în vigoare.