Andrei Tarkovski: „În artă, în viață, nu consider că am dreptul de «a experimenta» și asta pentru că am o atitudine fundamental serioasă, morală, față de tot.”

În timpul Festivalului de film de la Moscova, Andrei Tarkovski nu a putut fi niciunde zărit. Răsunătoarea prezentare de la Cannes a filmului Andrei Rubliov, aranjată de către un distribuitor francez, spre nemulțumirea oficialităților sovietice, n-a făcut altceva decât să-l forțeze pe cineast să întreprindă această mișcare înțeleaptă. E de la sine înțeles faptul că orice reclamă făcută în jurul numelui său ar fi condus numai la ambiguități pline de rumoare sau la o exploatare lipsită de scrupule. Dialogul pe care urmează să vi-l prezentăm este singurul pe care l-a purtat cu o revistă din afară. Din moment ce filmul său nu este nici măcar menționat în presa sovietică, putem spune că aceste declarații, înregistrate cu un reportofon, au o valoare absolut unică. Cele câteva conversații de la Moscova ne-au fost suficiente pentru a măsura importanța peliculei Andrei Rubliov pentru comunitatea instruită, lipsită de prejudecăți și pentru prestigiul cu care Tarkovski este asociat de producătorii de film al tuturor generațiilor. Sinceritatea lui intelectuală, seriozitatea, proporția remarcabilă a inspirației, lucrul pe îndelete desfășurat pe o perioadă de aproape șapte ani au cucerit respectul tuturor. Lucrările lui Tarkovski sunt punctul de plecare pentru orice producător care dorește să inoveze. Adresându-se orișicui, aceste lucrări exprimă mai înainte de toate dificultățile și aspirațiile unui mediu intelectual. Nici nu am fi putut visa la o mai bună introducere în reflecțiile de viitor legate de cinematografia sovietică, decât aceea pe care comentariile sale ne-o oferă. 

Cum ați devenit regizor?

M-am născut în 1932, într-o localitate de pe malurile Volgăi, în casa bunicilor, unde părinții mei se retrăseseră pentru odihnă. Am terminat o școală de muzică, am pictat timp de trei ani – toate acestea în timpul liceului.

Apoi a început războiul. Și ne-am întors în locul natal. Când s-a încheiat, am terminat cu liceul. În 1952 am fost admis la Institutul de Limbi Orientale, unde am învățat araba. Am renunțat după doi ani pentru că devenisem conștient de faptul că nu mi se potrivea. Știți cum e araba? E o limbă matematică… Totul se supune unor reguli în cadrul cărora introduci rădăcini de cuvinte ca să obții o declinare nouă sau un nou context gramatical. Dar treaba asta nu era pentru mine… Pe urmă am lucrat doi ani în Siberia unde am făcut cercetare geologică amănunțită. În 1954 am intrat la VGIK, Institutul de Cinematografie de Stat, la clasa profesorului regizor Mihail Ilici Romm. Am absolvit în 1960. Lucrarea mea de diplomă s-a numit Compresorul și vioara și are o însemnătate aparte deoarece așa i-am cunoscut pe operatorul de imagine Vadim Iusov și pe compozitorul Viaceslav Ovcinnikov cu care am continuat să lucrez.

Ei au absolvit VGIK-ul o dată cu dvs.?

Nu, Vadim Iusov a absolvit cu mult înaintea mea, iar Viaceslav Ovcinnikov și-a terminat studiile la Conservatorul de Muzică de la Moscova. În 1962 am finalizat Copilăria lui Ivan și împreună cu Andrei Mihalkov-Koncealovski am început să ne gândim la scenariul pentru viitorul film Andrei Rubliov. După ce l-am scris urmând ca filmările să se încheie în primăvara lui 1966. În prezent tocmai am terminat un scenariu bazat pe romanul polonezului Stanisław Lem, o capodoperă science fiction ce poartă numele Solaris, foarte recent am înmânat-o celor de la Consiliul Artistic să delibereze asupra ei. Intenționez să demarez curând producerea acestui film.

Pentru a determina cu acuratețe tipul de science fiction utilizat, am putea spune despre acesta că este un fel de pronostic social?

Nu, nu, filmul nu conține nicio problemă socială. În schimb are de-a face cu relația dintre moralitate și cunoaștere.

Se știe faptul că Andrei Rubliov a stârnit o polemică ardentă, declanșată de pretextul conform căruia erori de ordin istoric și-au făcut loc în filmul dvs. Printre altele, s-a susținut că personajele Andrei Rubliov și Teofan Grecul nu ar fi putut figura împreună pentru că aceștia trăiseră la un secol distanță? Oricum, lucrările specializate par să confirme declarațiile pe care le-ați făcut. Cu siguranță noi știm puține lucruri despre viața lui Andrei Rubliov. Ați strâns și extrapolat materiale istorice referitoare la Andrei Rubliov?

Întâi trebuie să vă spun că aici nu este vorba despre exactitățile și inexactitățile istorice. Am adunat un munte de documente în încercarea de a ajunge cât mai aproape de un adevăr istoric. Am avut de asemenea mulți consilieri care au văzut munca noastră și care au acceptat fără nicio rezervă punctul nostru de vedere. Pot în cele din urmă să vă spun ce cred eu despre asta – problema nu e legată de „erori” istorice, ci de faptul că în timp ce filmam noi am mutat într-un fel accentul în acord cu intențiile noastre. Scopul nostru nu a fost să expunem minut cu minut toate evenimentele care au avut loc pe vremea aceea. Scopul nostru a fost să urmărim drumul pe care Andrei Rubliov a mers în anii teribili în care a trăit și felul în care el a trecut prin epocă. Din acest motiv am optat pentru un anume mod de a condensa evenimentele. Accentul pe care l-am evidențiat a fost crucial pentru a sublinia greutățile pe care acesta a reușit să le depășească, greutăți în principiu morale. Fără acestea nu ar mai fi existat un sentiment de victorie și împlinire la final, așa-zisul „raison d’être” al filmului (rațiunea de a fi, scopul existenței).