Andrei Tarkovski: „Eu abordez culoarea ca pe un element de structură, ea trebuie doar să slujească ideea creatoare!”

În vara anului 1970, când s-a finalizat perioada de pregătire a filmului Solaris, am avut prilejul să fiu într-o oarecare măsură martorul muncii de creație regizorală a autorului Andrei Tarkovski. Pe atunci, ne întâlneam adesea și purtam discuții îndelungate despre multe lucruri. Bineînțeles comunicarea noastră neîncetat se întorcea la ideea fundamentală a viitorului film. În timp ce autorul răspundea la întrebări, erau momente când începea să improvizeze într-un mod deosebit. Odată, autorul Andrei Tarkovski a început să vorbescă despre necesitatea unei soluții exacte asupra folosirea culorii în film, astfel încât între noi a urmat un dialog al cărui conținut îl voi reproduce în cele ce urmează.

Andrei Arsenievici, vedeți oare Solaris ca pe un film color?

Da, chiar îl văd!

Sincer, nu m-am gândit deloc la asta… Nici romanul lui Stanisław Lem și nici scenariul dvs. nu mi-au indus reprezentarea imperios necesară a culorii. În roman, soarele este când roșu, când albastru, astea sunt cum s-ar spune detalii reale efective, dar eu vorbesc despre necesitatea principială a culorii. Și-apoi culoarea reprezintă o ingeniozitate „diavolească”…

Desigur! Va trebui să depunem mult efort.

Ați putea să-mi spuneți cum va fi culoarea în filmul dvs.? Cum o imaginați?

Deocamdată aș putea să vă spun doar pur teoretic. Ce știu despre asta? Înainte de toate, de regulă, culoarea pe ecran este obsedantă, chiar provocatoare. Care-i problema de fapt? Doar în viața de toate zilele omul nu observă culoarea,  mai exact omul observă și nu observă culoarea. În jurul nostru sunt o sumedenie de nuanțe colorate, dar cel mai adesea noi nu ne aruncăm privirea asupra lor, pentru că ele nu ne sunt necesare ca atare. Dar atunci când culoarea, o anume culoare, devine importantă pentru momentul respectiv – în mod practic – atunci ochiul nostru, precum și conștiința noastră, o fixează. De pildă, pentru a traversa strada noi privim semaforul… Sau dacă vreți, atunci când avem în mână un buchet cu flori… Noi suntem cei care-l alcătuiește sau alege. Aici se produce din nou acea reglare, potrivire a ochilor cu culoarea. De asemenea când întâlnim un obiect neobișnuit, necunoscut, exotic, atunci culoarea sare evident în ochi. Când apar asemenea fenomene întotdeauna sunt percepute datorită culorii. Un alt exemplu, asfințitul soarelui. Pentru noi el apare mereu colorat. Și nu numai apusul, ci și alte stări tranzitorii ale naturii. Dar, în genere, în viața noastră de toate zilele percepția noastră asupra culorii nu este compactă, continuă, neîntreruptă. Cel mai adesea noi privim culoarea și nu o „vedem”. Culoarea are pentru noi o însemnătate secundară, de mâna a treia sau pur și simplu neînsemnată. Astfel, noi turnăm (fotografiem) ceea ce vedem pe pelicula color. Totul devine colorat! Și noi nu putem sesiza această imagine ca reală, abătându-ne atenția de la culoare. Culoarea în această imagine este prezentă peste tot, ea ne cotropește privirea pretutindeni unde privim. Apare convenționalismul. Ea poate fi artistică, dar poate fi și anti-artistică…