S-au împlinit curând cinzeci de ani din ziua când Andrei Tarkovski mi s-a confesat. A început o nouă numărătoare a timpului și în toți acești ani noi am tot căzut „împovărați de pacate” fără a reuși să ne ridicăm vertical. Rațiunea ne-a devenit mai pragmatică și mai dură, cenzul de apreciere a vieții a sporit, iar durerea… Durerea, care nu are culoare și miros, stă tăinuită adânc în inimă ca o schijă învechită din copilăria noastră marcată de anii războiului. E ceea ce a mai rămas din tinerețea noastră afectivă. Realizez că așa nu se poate trăi, dar altfel nu știm. Când ne-am început calea în artă, aveam alte proiecte ori „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg” și, vorba aceea: „nu aduce anul, cât aduce ceasul”!